9 ani, 7 luni şi 2 săptămâni

În momentul când aştern pe hârtie aceste rânduri, exact de atâta timp îi „reprezintă” pe românii din Ungaria preşedintele AŢRU, Traian Kreszta. Predicatul l-am pus în ghilimele pentru că, de fapt, nici până azi nu ştim ce anume face (sau ce caută) Kreszta în fruntea Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria.
Ştim însă că nu i-a crăpat obrazul săptămâna trecută, cu doar o zi înainte de şedinţa comună a guvernelor român şi maghiar, să declare în presa maghiară că aşezarea statuii mitropolitului Andrei Şaguna la Jula „nu a fost pregătită în mod profesional” şi că „şi la Comisia Mixtă Interguvernamentală au fost diverse discuţii pe tema statuii”. Primul şi singurul partid care a sărit imediat şi s-a aliat cu părerea lui Kreszta a fost Fidesz-ul din Jula. Partidul de opoziţie al primăriţei din Jula i-a reproşat acesteia că a informat opinia publică doar cu câteva zile înainte de plănuita aşezare a pietrei de temelie a monumentului lui Şaguna şi că, prin asta, a provocat un scandal în oraş. Deci, Kreszta a dat apă la moară, sculându-i pe cei de la Fidesz în capul primăriţei. (Probabil asta îi este pedeapsa primăriţei, pentru că nu a lăsat să ajungă şcoala românească din Jula pe mâna AŢRU.) Culmea este că preşedintele AŢRU, care este viceprimar al Bătaniei şi consilier judeţean din partea partidului socialist, este coleg de partid cu primăriţa Julei! Deci, printr-o singură declaraţie, Kreszta a făcut o trădare multiplă: 1. a trădat cauza Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria şi voinţa de a amplasa în faţa Catedralei din Jula statuia mitropolitului Andrei Şaguna; 2. a trădat şi a minţit întreaga comunitate românească din Ungaria, în numele căreia participă la tratativele bilaterale româno-maghiare şi la şedinţele comune ale celor două Guverne; 3. a pus în situaţie de batjocură minoritatea română din Ungaria, aliindu-se în idei cu extrema dreaptă maghiară, şi lăsând loc unor comentarii xenofobe şi anti-româneşti etc. (Să citiţi numai forumurile de pe internet ale ziarelor judeţene şi o să vedeţi cum nu mai suntem scoşi din „büdös oláh”!)
Numele Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria este pătat – poate pentru totdeauna – de apariţia fenomenului de etnobusiness în Ungaria. Precum şi numele lui Kreszta. Cei cu care Kreszta&comp. s-au prefăcut că se luptă cu 10 ani în urmă, ne-românii care nu au nici o legătură cu limba, cultura, tradiţiile românilor, azi stau, mersi comod, în Adunarea Generală a AŢRU, precum şi în 12 dintre aşa-zisele autoguvernări româneşti de sectoare şi în Autoguvernarea Românească din Capitală. Dacă am putea să adunăm sumele pe care aceste reprezentanţe ne-româneşti le primesc anual de la statul maghiar ca fiind destinate comunităţii româneşti, ne-am izbi de multe zeci de milioane de forinţi, care se cheltuiesc în numele nostru, pe spinarea noastră. Şi Ungaria se mândreşte cu asta, lăudându-se, de exemplu la şedinţele comune de guvern, că dă bani pentru românii din ţară. Nu-i adevărat! Dă bani pentru cei care îi asimilează pe români!
Vinovaţi pentru toate aceste lucruri nu sunt numai cei care le comit, ci şi cei care le permit. Şi le permit deja de zece ani atât Guvernul Ungariei, cât şi cel al României. Ba mai mult, prin recunoaşterea actualei Autoguvernări pe Ţară a Românilor, Budapesta şi Bucureştiul legitimează etnobusiness-ul. La întâlnirea de marţea trecută a comunităţii române cu premierul Tăriceanu ştiţi cu ce s-a prezentat Traian Kreszta? Cu un proiect comun Bătania–Pecica. Am prevenit de multe ori, atât demnitarii cât şi diplomaţia română, că simplul fapt de a sta la aceeaşi masă cu Kreszta&comp. reprezintă o recunoaştere tacită a acestei adunături nereprezentative, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru comunitatea românească din Ungaria. Compromiterea, deocamdată de moment, a proiectului Andrei Şaguna este un exemplu. Ce credeţi, Mitropolitul Baron Andrei Şaguna ar fi stat la masă cu Traian Kreszta?
Eva Iova
(Editorial din Foaia românească, 31 octombrie 2008)

Pro şi contra statuii lui Andrei Şaguna la Jula

În timp ce presa din România nu prea scrie nici după zece zile despre scandalul izbucnit în jurul amplasării statuii lui Andrei Şaguna la Jula, presa din Ungaria şi, mai ales, forumurile de pe internet sunt pline de declaraţii anti-româneşti şi comentarii de ură la adresa românilor din Ungaria. Toată presa maghiară, şi nu doar cea de extrema dreaptă, prezintă figura mitropolitului român ca fiind un înverşunat antimaghiar, deci nu are ce căuta pe teritoriul Ungariei o statuie a lui Şaguna.
Partidul Fidesz-MPSZ din Jula a dat publicităţii un comunicat în care, ataşându-se la părerea preşedintelui AŢRU, Traian Kreszta, consideră că decizia amplasării unei statui a lui Şaguna nu a fost bine pregătită şi că asta a provocat un scandal la Jula. Viceprimarul Erdmann Gyula, fost director al Arhivei din Jula, merge mai departe. Într-un articol publicat în săptămânalul local „Gyulai Hírlap”, acesta descrie pe scurt activitatea lui Şaguna, acordând o parte mai însemnată neprieteniei lui cu ungurii: „Este incontestabilă responsabilitatea lui în izbucnirea şi răspândirea revoltei înarmate a românilor contra revoluţiei maghiare din Ardeal.” Domnul viceprimar probabil nu ştie, că ce e bine pentru unii, nu întotdeauna este bine şi pentru alţii. Ceea ce s-a întâmplat atunci în Ardeal nu a fost o revoltă, ci o revoluţie românească, pe picior de egalitate cu cea maghiară. Din cauza obtuzităţii maghiare şi mai ales a lui Kossuth, care vroia o singură naţiune, de limbă maghiară, în Transilvania, s-a ajuns la o confruntare armată între cele două tabere. Şi încă ceva: în timp ce trupele „revoluţionare” maghiare au ucis civili şi au distrus biserici româneşti, trupele de „revoltă” ale românilor conduse de eroul nostru naţional, care ar merita mai mult decât Bălcescu o statuie în Ungaria, au bătut armata revoluţionară maghiară de i-au mers fulgii. Asta, aşa pentru informarea domnului „istoric”.
În continuare cităm, în traducerea noastră, argumentele lui Erdmann contra amplasării statuii lui Şaguna la Jula: „Planul statuii (lui Şaguna – n.n.) la Jula este mai mult decât o greşeală. La tratativele de la Sibiu, unde s-a discutat şi despre problema statuii, partea maghiară probabil că nu a fost bine informată; sperăm că aşa a fost, pentru că asta ar fi o greşeală de iertat, nu însă şi acordul conştient cu un plan care jigneşte sentimentele, demnitatea şi respectul faţă de morţi al maghiarimii.
Noi, aici la Jula, suntem mulţi cei care (urmând exemplul nobil al înaintaşilor) suntem adepţii înflăcăraţi ai colaborării paşnice, corecte şi ai respectului reciproc al naţionalităţilor maghiară, română şi germană. Nutrim speranţa că românii de bun simţ, bine informaţi şi interesaţi în colaborarea paşnică vor înţelege poziţia noastră contra statuii plănuite, şi nicidecum nu va considera aceasta ca o poziţie duşmănoasă.
Ştim că Şaguna a făcut mult bun învăţământului şi culturii române şi a avut un mare merit în despărţirea bisericilor ortodoxe română şi sârbă, în anul 1864, în obţinerea independenţei bisericeşti a românilor. Dar nici asta nu justifică amplasarea statuii lui pe teritoriul Ungariei.”
Zilele trecute, şi Uniunea Organizaţiilor Civile din Jula a dat publicităţii un comunicat referitor la acest subiect, care este de cu totul altă părere:
„Prezidiul Uniunii Organizaţiilor Civile din Jula respectă memoria istorică progresivă a tuturor popoarelor, naţiunilor şi naţionalităţilor, deoarece în conştiinţa tuturor naţiunilor există nume care sunt rostite cu evlavie şi există evenimente istorice, care – şi numai prin denumirea lor – iradiază demnitate, poruncesc linişte.
În memoria poporului român, episcopul Andrei Şaguna este întruchiparea dezvoltării, a ascensiunii. Prin amplasarea statuii se va comemora acest fapt istoric. Toată lumea are dreptul la amintire, aşa cum o avem şi noi. Din acest motiv, sprijinim ideea amplasării statuii.” Semnează dr. Fábián Mihály, preşedinte.
La întâlnirea din 21 octombrie, la Seghedin, a premierului României Călin Popescu-Tăriceanu cu comunitatea românilor din Ungaria a luat parte şi ministrul român al culturii, Adrian Iorgulescu, care i-a informat pe cei prezenţi că problema amplasării statuii lui Şaguna la Jula este stabilită cu partea maghiară, nu se mai pune sub semnul întrebării, iar Ministerul Culturii de la Bucureşti a ales deja şi sculptorul care va realiza monumentul. Un comunicat publicat pe site-ul ministerului român informează: „Decizia privind organizarea Concursului de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului «Andrei Şaguna» a fost luată de către Ministerul Culturii şi Cultelor, ca urmare a acordului realizat cu ocazia celei de-a treia Reuniuni Interguvernamentale Româno–Ungare, din anul 2007. Amplasamentul Monumentului a fost stabilit într-un spaţiu public semnificativ, aflat în zona Parcului Catedralei Ortodoxe Române din oraşul Jula (Gyula – Ungaria).
În data de 13. 10. 2008, Ministerul Culturii şi Cultelor a organizat Concursul public de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului „Andrei Şaguna”, potrivit prevederilor Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2584/03.10.2008 privind organizarea Concursului de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului Andrei Şaguna în oraşul Jula (Gyula), Ungaria.
Comisia de Jurizare a concursului, formată din: Virgil Ştefan Niţulescu – Secretar General M.C.C. – preşedinte, Mihai Oroveanu, director general M.N.A.C. – membru, Ana Maria Zahariade, arhitect – membru, Ioana Vlasiu, istoric de artă – membru, Aurel Vlad, sculptor – membru, Cristian Bedivan, sculptor – membru, Florian Stanciu, arhitect – membru, Monica Morariu, Compartimentul Monumente de For Public, Arhitectură – MCC, secretar tehnic, a primit spre evaluare un număr de 8 propuneri aparţinând artiştilor: Doru Drăguşin, Darie Dup, Krisztina Dup, Cătălin Munteanu, Giulian Dumitriu, Bogdan Iacob, Ioan Ladea, Nicolae Stoica.
Înainte de începerea procesului de evaluare, domnul Virgil Ştefan Niţulescu, preşedintele Comisiei, a făcut o prezentare generală a contextului în care se desfăşoară concursul. Luând la cunoştinţă cele prezentate, Comisia a procedat la evaluarea propunerilor prezentate şi a acordat voturi. Proiectul desemnat câştigător aparţine sculptorului Ioan Ladea”, se arată în comunicatul publicat pe cultura.ro.

Problema statuii lui Şaguna în Ecranul Nostru

Umbra lui Şaguna

Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că Andrei Şaguna este atât de cunoscut în Ungaria cum ni s-a demonstrat zilele trecute pe anumite forumuri şi reviste online ungureşti. Toţi aveau părere despre mitropolitul Ardealului, de parcă s-ar învăţa despre el la orele de istorie din şcolile ungureşti. După ce primăriţa Julei a anunţat la o conferinţă de presă că se plănuieşte punerea pietrei de temelie a statuii lui Şaguna în faţa Catedralei Ortodoxe din Jula, Asociaţia „Jobbik Magyarországért” („Pentru o Ungarie mai bună”), filiala din Jula, organizaţie de extrema dreaptă, a dat publicităţii imediat un comunicat în care avertiza că dacă va fi nevoie vor împiedica acest lucru cu propriile lor trupuri. Se zvonea prin Jula că festivitatea va fi „onorată” şi de prezenţa Gărzii Ungare. Poate băieţii au vrut doar să-şi aerisească uniformele... Oricum, nu li s-a oferit ocazia, pentru că inaugurarea s-a amânat.
Ruşinos este că la apelul „Jobbik” au reacţionat pozitiv şi unii consilieri din Jula, ba mai mult şi ziarul judeţean Békés Megyei Hírlap, care a prezentat subiectul într-un stil ultra-naţionalist, atrăgând atenţia încă din titlu că la Jula se plănuieşte inaugurarea statuii unui episcop „anti-maghiar”. Picanteria este că nici unul din cei doi protagonişti principali negativi ai evenimentelor nu sunt maghiari: gălăgiosul şi exhibiţionistul consilier local este de naţionalitate germană, chiar e şi membru în Autoguvernarea Germană din oraş, iar preşedintele filialei „Jobbik” din Jula are o bunică cu numele de Ardelean (Árgyelán). Acesta din urmă probabil ar explica aşa că familia bunicii sale este maghiară, dar a venit din „Erdély” şi de aceea se cheamă aşa. Poate găseşte pe cineva care să-l şi creadă.
Până duminică, când a apărut comunicatul Episcopiei Ortodoxe din Jula, nici o instituţie sau organizaţie românească din Ungaria nu a reacţionat la atacurile aduse memoriei lui Andrei Şaguna. Luni, totuşi, şi-a deschis gura şi preşedintele Autoguvernării pe Ţară, dar mai bine n-ar fi făcut-o. Ca de obicei, şi de această dată, Kreszta a apărat pe oricine, numai interesele comunităţii pe care pretinde că o reprezintă nu. După părerea lui, problema este că „nu a fost pregătită în mod profesional” aşezarea statuii lui Şaguna, dar a criticat şi faptul că cele două Guverne au decis despre acest proiect înainte ca în Comisia Mixtă Interguvernamentală să se fi ajuns la un consens. Mai avem şi noi nişte nelămuriri: în acest colţ întunecat al Europei, comisiile decid peste Guverne? Chiar nimeni nu a observat că această hotărâre a fost luată deja de 11 luni, cu toate că în acest timp şi Comisia Mixtă s-a întrunit de mai multe ori? Şi, mai presus de orice, ce dracu are a face comisia mixtă cu Andrei Şaguna? Noi, românii din Ungaria, vrem această statuie şi nu avem nevoie de „acordul” unor politicieni care, probabil mulţi dintre ei, nici nu ştiu prea bine cine a fost Şaguna.
S-a întâmplat acest circ cu câteva zile înainte de următoarea şedinţă comună a Guvernelor României şi Ungariei, în aceeaşi perioadă când preşedintele UDMR-ului (ce-o fi şi în capul ăstuia?) propune ca în Ardeal să se introducă obligativitatea învăţării limbii maghiare... pentru toţi românii!!! Prostia ungurească se pare că nu cunoaşte limite. După ce şi-au asimilat minorităţile aproape în totalitate, au făcut să ne fie ruşine de ceea ce suntem, să ne lepădăm de limba şi credinţa noastră, să devenim ca nişte maimuţe care dansează şi cântă când este cazul, această populaţie majoritară acum a ajuns să se sperie de o statuie. De statuia lui Şaguna. Să fie oare actual şi azi ceea ce a scris Ioan Lupaş exact cu o sută de ani în urmă? „E posibil să mai aibă numele lui Şaguna şi azi un sunet cam neplăcut – pentru unii! Acest sunet, care seamănă foarte mult a mustrare pentru cei ce nu-şi îndeplinesc datoria conştient şi cu demnitate, va fi bine să-l păstreze şi în viitor. Pentru toţi Românii de bine însă acest nume va trebui să răsune, cât mai des şi mai înteţit, ca o trâmbiţă de chemare la muncă nepregetată, la luptă conştientă şi neşovăitoare, la îndeplinirea bărbătească, fără zăbavă, a datoriilor faţă de lege şi neam…”
Eva Iova
(Editorial din nr. 43 al Foii româneşti, 24 octombrie 2008)

Statuia mitropolitului ortodox agită spiritele la Jula

Săptămâna trecută, la Jula se plănuia depunerea pietrei de temelie a statuii marelui mitropolit Andrei Şaguna, în faţa Catedralei ortodoxe Sf. Nicolae. Iniţiativa s-a amânat din cauza presiunii făcute de Asociaţia „Jobbik” (o asociaţie de extrema dreaptă) şi de avertismentul că la manifestare va participa şi Garda Maghiară.

Prima dată scandalul a fost prezentat numai în presa locală şi judeţeană, ca peste o zi acesta să fie publicat şi de ziarele centrale din Budapesta. În majoritatea scrierilor, figura mitropolitului român Andrei Şaguna, care de altfel s-a născut la Mişcolţ, este prezentată ca fiind un înverşunat anti-maghiar. Partidele şi presa de extrema dreaptă s-au îmbulzit să aducă cât mai multe argumente, de ce nu are loc în Ungaria o statuie a lui Andrei Şaguna, comparându-l tot timpul cu criminalul de război Wass Albert din Secuime, uitând că busturile, statuile, plăcile acestuia împânzesc toată Ungaria, dar şi în Transilvania există deja 6 astfel de monumente. Reacţiile extremiştilor au fost încurajate şi de un comunicat al Uniunii Mondiale a Maghiare, care a cerut la fel să se boicoteze inaugurarea unei statui a mitropolitului ortodox Andrei Şaguna pe teritoriul Ungariei.
Menţionăm că despre amplasarea acestei statui la Jula, în faţa Catedralei ortodoxe, s-a decis deja cu un an în urmă, la şedinţa comună a Guvernelor României şi Ungariei, care a avut loc la Sibiu. Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria a dat publicităţii luni un comunicat, în care se delimitează de toate acuzele extremiştilor maghiari şi argumentează de ce este justificată realizarea unei statui a lui Andrei Şaguna la Jula.

Comunicatul Episcopiei
Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria a luat act cu bucurie de iniţiativa celor două Guverne, Român şi Maghiar, din şedinţa comună care a avut loc în luna noiembrie 2007 la Sibiu, de a sprijini ridicarea la Jula a unei statui a Marelui Mitropolit Ortodox Român al Ardealului, Andrei Şaguna. La 200 de a ani de la naşterea sa, Mitropolia Ardealului a decis ca anul 2008 să fie declarat „An comemorativ Andrei Şaguna”, idee preluată şi sprijinită în acelaşi timp şi de către UNESCO.
Născut la Mişcolţ, oraş aflat în Nordul Ungariei şi având studiile făcute la Pesta, cel care avea să fie viitorul Mitropolit al Ardealului s-a remarcat în mod deosebit prin darurile sale, fiind un reprezentant de seamă al Bisericii noastre Strămoşeşti, de numele lui legându-se realizări importante pentru credincioşii ortodocşi români din Transilvania şi Ungaria: restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, înfiinţarea Institutului Teologic din Sibiu, editarea „Telegrafului Român”, unul dintre cele mai vechi ziare în limba română din Transilvania, organizarea învăţământului românesc prin deschiderea a aproximativ 800 de şcoli poporale româneşti şi multe altele. Tot de numele Marelui Mitropolit Andrei Şaguna se leagă şi elaborarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, după principiile căruia se conduce Biserica Ortodoxă Română până în ziua de astăzi.
Realizările memorabile ale Mitropolitului Andrei Şaguna au contribuit hotărâtor la emanciparea naţional-bisericească a românilor din Transilvania şi Ungaria de atunci.
Reacţiile care au apărut pe plan local vizavi de această intenţie nobilă a Bisericii noastre au fost cu totul nepotrivite şi nefondate. Ţinând cont de faptul că rolul dintotdeauna al Bisericii a fost acela de a Îl sluji pe Dumnezeu şi pe credincioşii care o alcătuiesc şi nicidecum de a crea conflicte sau neînţelegeri între oameni sau naţionalităţi, respingem cu hotărâre acuza că am fi dorit să provocăm vreo incitare între cei care trăiesc astăzi în pace în oraşul Jula.
Dorinţa noastră de a ridica statuia Mitropolitului Andrei Şaguna lângă Catedrala Episcopală din Jula este perfect întemeiată ţinând cont de realizările sale. Considerăm că aceasta va contribui la întărirea identităţii spirituale şi naţionale a comunităţii noastre ortodoxe româneşti din Ungaria şi constituie în acelaşi timp un drept elementar de care se bucură orice minoritate care trăieşte astăzi într-o ţară din Uniunea Europeană.
Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria
E.I.

Război românesc pe Hir6

Miercuri a apărut o ştire pe www.hir6.hu despre o întâlnire pe tema dorinţei Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria de a prelua liceul românesc din Jula. Subiectul a pus pe jar multe persoane. Dacă nu credeţi, citiţi pe Hir6. Mai ales comentariile!

Românii din Bătania la "Aktív"

Au dispărut ortodocşii din Bihor

Afirmaţia din titlu s-a întâmplat numai în mintea unora, care din neglijenţă, din amatorism sau din rea voinţă au realizat un site pe internet în care, în afară de una singură, toate localităţile tradiţionale româneşti din judeţul Bihor din Ungaria sunt prezentate ca având biserică greco-catolică. Este vorba despre site-ul www.hajdubihar.eu, care doar la prezentarea comunei Săcal semnalează că aceasta are şi biserică ortodoxă română. În rest, de la Apateu până la Vecherd toate bisericile sunt prezentate ca fiind greco-catolice.

Pagina de internet a fost realizată de Consiliul Judeţean din Dobriţân, care cu siguranţă a cheltuit o groază de bani pentru a face traducerile tuturor informaţiilor în nu mai puţin de 8 limbi, printre care şi româna. Citind prima dată varianta românească, am crezut că probabil traducătorul a greşit, dar când am citit şi varianta originală, cea în limba maghiară, a trebuit să constatăm că nu acesta a greşit, ci cel care a întocmit textul. Traducătorul a făcut însă un lucru la fel de grav: şi-a bătut joc de limba lui Eminescu cu o traducere atât de proastă, încât te doare capul când o citeşti. (Doar un exemplu: cuvântul „szállás” (cazare) este tradus sălaş!) Alte mostre: „Comuna înfiinţată în secolul 14 a figurat în legea transilvaniei din anul 1626 ca şi un oraş haiducesc colonizat de către Bocskai. Localitatea Vekerd a devenit de mai multe ori depopulată. Recolonizarea sa definitivă a pornit în anul 1720, prin mutarea iobagilor români. Marea majoritate a populaţiei a fost de religie greco-catolică.” La care noi adăugăm: Vecherdul niciodată nu a fost oraş, iar singura biserică existentă în acest sat este cea ortodoxă, deci populaţia nu putea fi de religie greco-catolică. Despre Jaca autorii site-ului scriu: „În secolul al 18-lea, lângă populaţia ungară au fost mutaţi aici şi locuitori români, dată la care a fost construită şi biserica reformată şi greco-catolică.” Dacă nu va tulburat destul, citiţi site-ul.

Singura localitate din Bihorul unguresc, unde majoritatea populaţiei este românească iar biserica din sat este chiar greco-catolică, este Bedeul. Oamenii din Bedeu, mai puţin copiii şi tinerii, şi azi vorbesc româneşte pe stradă sau la alimentară, cu toate că în biserică ascultă slujbele duminicale numai în limba maghiară. Şi totuşi, dacă ar fi să ne luăm după documente, atunci Bedeul ar putea fi declarat ca unicat în această ţară. Cu câţiva ani în urmă, vizitând biserica din acest sat, la intrare am dat de un document înrămat pe care scria că locuitorii Bedeului sunt... unguri românizaţi!!! Nu trebuie să fii mare istoric ca să-ţi dai seama de aberaţia acestei constatări, mai ales într-o ţară ca Ungaria, unde asimilarea naţionalităţilor ajunge aproape de nivelul perfecţiunii. Ca să scrii că nişte bieţi ţărani români au asimilat ungurii trebuie să fii ori prost, ori nebun.

Tendinţa de a prezenta românii din Ungaria ca fiind toţi greco-catolici nu este o noutate. Cu câţiva ani în urmă, şi în Jula a apărut un album fotografic în care Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sf. Nicolae” din centrul oraşului este prezentată ca fiind greco-catolică. Nici atunci şi nici de atunci nu am auzit ca cineva din rândurile comunităţii noastre să fi protestat faţă de acest lucru sau măcar să ceară vreo rectificare. Faptul că suntem delăsători înseamnă că şi noi, românii din Ungaria, contribuim la un fals istoric, la crearea unor documente prin care trecutul şi simpla noastră prezenţă pe aceste meleaguri ungureşti este ştearsă cu buretele. E o dovadă de iresponsabilitate dacă lăsăm să se creadă că este vorba doar de o simplă greşeală, şi nu de reavoinţă.

(Editorial din Foaia românească, nr. 38, 19 septembrie 2008)

Prefăcătorie transfrontalieră

Când am văzut cine a reprezentat România la inaugurarea noii şcoli româneşti din Bătania, a trebuit să constatăm că: 1. ori au dispărut românii din Ministerul Educaţiei din Bucureşti; 2. ori dacă totuşi nu au dispărut, e clar că nu le mai pasă de românii din Ungaria, pe care îi consideră o cauză pierdută. Doamna de la Bucureşti, care a onorat cu prezenţa festivitatea de inaugurare a şcolii din Bătania şi a adus vestea bună a unei hotărâri de guvern, prin care noua şcoală din Bătania se va îmbogăţi cu material logistic în valoare de 100.000 de euro, pe nume doamna Gabriella Pásztor, este Secretar de Stat pentru Învăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale şi Relaţii cu Parlamentul, în cadrul Ministerului Educaţiei de la Bucureşti.

Să fi ajuns oare româna o limbă minoritară în România? Sau la Bătania nu „Şcoală Română” s-a inaugurat, aşa cum scrie în hotărârea de guvern? Din neglijenţă sau poate din dispreţ faţă de (oricât de mica) comunitate românească din Ungaria, nu s-a găsit nici un singur reprezentant român în Ministerul Educaţiei de la Bucureşti, care să bată drumul până la Bătania şi să încurajeze profesorii şi copiii din oraşul de lângă graniţă că va fi în folosul lor dacă îşi vor păstra limba şi identitatea română. Este un nonsens, o absurditate, ca un secretar de stat de origine maghiară, de altfel probabil un specialist bun în domeniul său de activitate, să încurajeze acest lucru. Pentru simplul fapt că nu este treaba lui. Aşa cum, după cunoştinţele noastre, Ministerul Educaţiei din Budapesta nu a trimis-o niciodată pe directoarea Departamentului pentru Minorităţi Naţionale, care de altfel este tocmai de origine română, născută la Micherechi, să inaugureze o şcoală maghiară în Miercurea Ciuc sau la Târgu Secuiesc. Pentru că datoria ei nu este asta.

Şi înainte să-i treacă prin minte cuiva să ne acuze de lipsa de deschidere spre prietenia româno-maghiară sau de cea mai mică ură împotriva ungurilor, ţinem să accentuăm că nu ne interesează dacă şcolile ungureşti din România mai sunt cu adevărat ungureşti, dacă acolo se vorbeşte şi în cancelarie în limba maghiară sau dacă toţi elevii reuşesc să înveţe limba maghiară. Asta este lupta lor, a ungurilor de acolo, şi nu a noastră. Noi nu putem şi nici nu trebuie să rezolvăm problemele învăţământului unguresc din afara graniţelor Ungariei. Exact aşa cum nu ungurii din România trebuie să lupte pentru şcolile româneşti din Ungaria. Din simplul motiv că aceasta nu este lupta lor.

România greşeşte când lasă ca învăţământul românesc sau cultura românească, cei mai importanţi piloni ai supravieţuirii unei naţii, să fie reprezentate în afara graniţelor de persoane de altă etnie decât româna, mai ales în ţările vecine unde trăiesc şi comunităţi de români. Nu punem la îndoială pregătirea profesională a acestor persoane, însă nu arată bine pentru comunităţile minoritare ca limba, cultura neamului lor să fie reprezentate de cineva de alt neam. Românii din Timoc niciodată n-o să-l creadă pe un sârb din România că vrea cu adevărat să introducă predarea limbii române în şcolile din Serbia, precum nici românii din Chişinău sau Cernăuţi n-o să creadă un rus din România că vrea întărirea sentimentului românesc în şcolile lor. România ar trebui să termine odată pentru totdeauna să se comporte ca o ţară a nimănui, mai ales în relaţia cu românii din jurul graniţelor, care nu au emigrat niciodată din România, ci sunt acolo unde sunt fără voia lor. Pentru că aşa a vrut istoria.

Sau să fie mesajul României pentru românii din Ungaria unul cinic şi care să ne pună pe gânduri? Dacă voi vă prefaceţi că aveţi şcoli româneşti, vă prefaceţi că acolo se învaţă româneşte, atunci şi noi ne prefacem că vă credem...

Eva Iova

Sare pe o rană deschisă

Deoarece după editorialul din numărul trecut al Foii (www.foaia.hu) am primit mai multe telefoane şi e-mailuri de felicitare - pt care multumesc frumos - m-am gândit să-l public şi pe blog.

Îmi povestea cineva de curând că, ocupându-se cu închiriere de camere pentru turişti la Jula, a avut nişte oaspeţi din România cu care s-au simpatizat şi au dezbătut împreună probleme ale românilor şi ungurilor din acest colţ de Europă. Discuţiile de genul „aşa e la noi... cum e la voi?” au ajuns până la subiectul învăţământului. Românul-oaspete şi-a amintit că ar fi auzit el că parcă şi în Ungaria sunt şcoli româneşti. Da, sunt, zice românul-gazdă, dar nu sunt aşa ca şi la voi, pentru că aici şcolile sunt bilingve, deci copiii învaţă prima dată limba maghiară, că doar trăim în Ungaria, şi numai apoi învaţă şi limba română. Românul-oaspete şi-a putut da seama singur de rezultatul acestei metode atunci când a încercat să stea de vorbă cu copilul de vârstă şcolară al familiei, care nu înţelegerea nici o iotă din româna lui cu accent de România... Acesta se întoarce derutat acasă, în România, cu experienţa că nu toate şcolile „româneşti” din lume sunt la fel: în unele se învaţă româneşte, iar în altele... ungureşte.

Pe 1 septembrie va începe în Ungaria al treilea an şcolar, când nici într-o singură şcoală aşa-zis românească nu se mai predă scrisul şi cititul în limba română pentru elevii din clasa întâi. Până în toamna anului 2005, cei mai mici elevi ai şcolii generale din Micherechi învăţau abecedarul prima dată în limba lor maternă, în română, şi numai din clasa a doua s-a trecut şi la cititul şi scrisul în limba maghiară. Trecerea de la română la maghiară a fost motivată de către şcoală cu creşterea numărului copiilor care vin din căsătorii mixte şi care vorbesc mai puţin sau deloc limba română. De parcă predarea depinde de copii şi nu de profesori şi programa şcolară. Când se duc prima dată la şcoală, copiii de şase ani nu ştiu nici să înmulţească sau să împartă numerele, dar asta nu înseamnă să scoatem matematica din orar şi s-o înlocuim, de pildă, cu gimnastica. Deci, e o scuză prea ieftină să dăm vina pe copii sau pe părinţii lor, care nu sunt obligaţi să-şi dea odrasla la o şcoală românească, ci pot să aleagă liber orice şcoală. În localităţile unde pe lângă şcoala românească există şi altă şcoală, cum e Chitighazul, Aletea sau Bătania, părinţii îşi pot da copilul şi la şcoala maghiară, nu au nici o obligaţie faţă de cea românească. Aberaţia intervine însă atunci când o primărie dintr-un sat cu 3–4 mii de locuitori susţine două şcoli, care de fapt nu diferă cu nimic (sau foarte puţin) una de alta. Bani aruncaţi în vânt, fără nici un rost. Eventual pentru a menţine imaginea falsă că în Ungaria sunt sprijinite naţionalităţile: au şcoli, au drepturi, au de toate...

Niciodată, nici din comunitatea noastră şi nici din afara ei, nimeni nu a cercetat dacă acei elevi de odinioară din Micherechi, Jula, Chitighaz etc., care au învăţat prima dată scrisul şi cititul în româneşte, iar azi sunt medici, jurişti, profesori, contabili, jurnalişti sau orice altceva, ar avea vreo greutate în vorbirea ungurească, dacă nu ar fi fost angajaţi la un loc de muncă numai pentru că ei au învăţat întâi abecedarul românesc, şi nu pe cel unguresc. Liceul românesc din Jula se mândreşte azi cu zeci de generaţii de intelectuali, oameni apreciaţi şi în mediul unguresc, care nu au avut nici un dezavantaj că au învăţat prima dată cum se scrie cuvântul „şcoală” şi nu „iskola”. Sau este printre noi cineva care nu ştie maghiara, numai pentru că a învăţat-o doar din clasa a doua? Eu una nu cunosc pe nimeni.

Atunci când ne luptăm, uneori unii cu alţii, pentru simpla existenţă a unei şcoli sau grădiniţe româneşti, ar trebui să ne rezervăm o parte din energie şi pentru îmbunătăţirea metodelor de predare, să ne certăm, de exemplu, ca elevii să salute adulţii cu „Bună ziua” sau cu „Sărut mâna”, şi nu cu „Jó napot” sau „Csókolom”.

(A apărut în „Foaia românească" din 29 august 2008)

Am fost din nou la Paris...

Iată că din nou nu m-am ţinut de cuvânt şi nu m-am ocupat de blog. Mi-e ruşine un pic... Dar ca să recuperez, iată nişte poze de la Paris, unde am petrecut marea parte a săptămânii trecute. Am participat la un seminar al jurnaliştilor români din UE, la Paris, la Ambasada României din Franţa. Dar pe lângă seminar am avut timp şi să vedem oraşul.
Primele poze le-am făcut încă din avion, deasupra Budapestei:

Aici ne apropiem deja de Paris:


Ghici, ce e...?


Da, aţi ghicit: acesta este renumitul Turn Eiffel. Pe lângă care niciodată nu am trecut să nu aud vorbă românească...


Şi ziua, şi noaptea este la fel de minunat. Mie-mi place, n-am ce face. M-a vrăjit, m-a cucerit.

Şi la final, o poza mai romantică. Se vede, nu?, că port în ghidul Parisului un trandafir roşu. L-am primit după ce am luat cina la Restaurantul Doina din apropierea turnului. Da, este un restaurant românesc. Nu vă destăinui de unde am primit trandafirul... Parisul este un oraş romantic.


Mâine revin cu poze noi... Mai aveţi puţintică răbdare...

Comunităţi care renasc şi comunităţi care mor

Părintele Boian sfinţeşte piatra de temelie
a celei de-a doua biserici româneşti din Timoc, Serbia

Românii din Valea Timocului au sfinţit sâmbăta trecută piatra de temelie a unei noi biserici româneşti. Ştirea ar putea fi una banală, de toate zilele, dacă nu ar fi vorba despre o comunitate minoritară de câteva sute de mii de suflete, care trăieşte la sud de Dunăre, în Serbia, şi care nu are dreptul de a se ruga, de a învăţa în limba strămoşilor lor: româneşte. Până acum patru ani, în Timoc nu era nici o biserică ortodoxă română. Atunci, tânărul părinte Boian Alecsandrovici, a ascultat dorinţa consătenilor săi şi a construit, pe un teren proprietate a sa, primul lăcaş de rugăciune, unde liturghia, botezul şi toate tainele sfinte se ţin în limba română. A făcut această biserică cu riscul de a-şi pierde libertatea, deoarece sârbii au vrut s-o demoleze, iar pe Boian să-l bage în puşcărie.

Deşteptarea naţională a românilor din Timoc a început după destrămarea Iugoslaviei. Au început să-şi pună întrebarea, de ce li se spune că ei sunt vlahi şi nu au ţară-mamă, când au aceeaşi limbă cu cei de la nord de Dunăre, care se numesc români. Dulcele lor grai s-a păstrat ca printr-o minune până azi, cu toate că de multe decenii nu au şcoli, biserici sau instituţii. O frumoasă doină îi avertiza, în tot acest timp, ca un blestem, să nu-şi uite niciodată limba: „Ţin minte mic când eram/ Pe bunica ascultam./ Când în poală ea m-a pus/ Şi vorbe dulci mi-a spus./ Mi-a cântat cântec de dor/ Doina timocenilor:/ Măi nepoate, floar’ de crin,/ Cât pe lume vei trăi/ Să te bată crucea mea/ Dacă vei uita cândva/ Limba noastră din bătrâni/ Limba noastră de rumâni.”

Ajungând vineri în orăşelul Negotin, primul om pe care l-am întrebat încotro s-o luăm ca să ajungem la un anumit hotel, ne-a răspuns... în româneşte. Ba mai mult, s-a urcat în maşina noastră, ne-a condus până la hotel, iar în drum ne-a povestit că şi el este român. La fel cum a făcut cu ani în urmă şi acea bătrânică din satul Jeiani din Istria, care arătându-mi drumul, mi-a povestit aproape toată viaţa ei, vorbind aceeaşi limbă cu mine, doar că într-o altă varianta. Nici în Valea Timocului, nici în Croaţia, românii nu învaţă la şcoli să citească şi să scrie în limba română. În Istria nu este nici o biserică în care să se slujească în istroromână. În Timoc este deocamdată una singură. Nu sunt legi şi nici bani, care să le garanteze drepturile elementare pentru a-şi păstra limba, cultura, credinţa.

În acelaşi timp, în Ungaria, pentru minorităţi sunt şi legi, şi bani. Însă nu prea mai este voinţă. Minorităţile, foarte comode şi ele la rândul lor, îşi asumă ideea fixă a ungurilor, cum că poţi să fii bun român, slovac, etc. şi dacă nu vorbeşti în limba strămoşilor tăi, ba mai mult, poţi să ai două sau mai multe identităţi, câte vrei tu. Este la libera ta alegere. Nimic mai fals. Este cea mai bună metodă pentru a asista la sinuciderea unei comunităţi minoritare.

Nici în Ungaria şi nici în altă parte a lumii nu poţi face pe cineva român sau de orice alt neam, dacă el nu vrea. Identitatea ţi-o asumi, nu ţi-o alegi. Te hotărăşti, odată pentru totdeauna, şi apoi te ţii numai de aia. Dacă vrei să fii ceea ce au fost moşii şi strămoşii tăi, nu ai de ales decât să mergi mai departe pe calea lor: să vorbeşti limba lor, să trăieşti după credinţa lor şi să-ţi creşti pruncii în limba şi legea lor. Dacă vrei să fii ungur, să fii ungur, dacă vrei slovac, să fii slovac, dar să-ţi asumi asta. Nu cu gura să fii una şi cu sufletul alta. Iar dacă vrei să fii român, atunci să fii român. Oriunde te-ar arunca soarta.

Iar pentru cei care cred că situaţia minorităţilor din Ungaria este una de invidiat, iată un exemplu care demonstrează contrariul: în timp ce în jurul preotului ortodox român din Timoc stau sute de credincioşi, care cer slujbe în limba română, în nordul Ungariei, o biserică sârbească este plină de păianjeni şi stă să se dărâme. Şi nu este singura, în astfel de situaţie. Viitorul este al celor care cred. Şi este garantat numai pentru cei care nu-şi pierd limba şi credinţa.

Eva Iova

(Editorial, Foaia românească, nr 11, 14 martie 2008)

Un an fără Alexandru Hoţopan

Exact în ziua când aştern pe hârtie aceste rânduri se împlineşte un an de la încetarea din viaţă a jurnalistului şi etnografului Alexandru Hoţopan. Moartea celui care a condus săptămânalul Foaia noastră timp de două decenii şi a celui care a adunat cele mai frumoase poveşti ale românilor din Ungaria, a lăsat un gol în comunitatea noastră. Acum, după un an de la mutarea lui la Ceruri, îi evocăm amintirea printr-o scriere de-a sa din 2001, care este o meditaţie despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe acest pământ.

Mă tem eu oare de Marea Trecere? La această întrebare – capitală în simplitatea ei – nu pot răspunde totuşi cu „da” sau „nu”. Toţi ne gândim la clipa aceea în care funcţiile biologice ale organismului vor înceta definitiv şi iremediabil. Din cauze diverse, fiecare cugetă la acest lucru cu o intensitate mai mare sau mai redusă, dar sigur mai ales cu ocazia unui deces concret. Gândul însuşi al transformării în neant umple umanitatea de spaime. Şi cu deosebire atunci când dispare o fiinţă apropiată, un prieten bun, o personalitate demnă de respect, e imposibil să nu meditezi la faptul că toţi suntem supuşi dureroasei dispariţii fără întoarcere. Totuşi sentimentul înspăimântător al morţii se precipită şi creşte proporţional cu înaintarea omului în vârstă. Fiecare îşi închipuie sfârşitul în conformitate cu structura şi firea sa proprii. Unii pronunţă fraze banale prin care îşi dezvăluie frica sau, din contră, „nu mă tem, numai să nu sufăr mult”. Ininteligibilul – tocmai fiindcă îi lipseşte înţelesul – nu poate fi cunoscut. Însă e obligatoriu să-l luăm la cunoştinţă! Şi dacă e obligatoriu, cel mai bine e să nu ne preocupe această problemă. Astfel am încercat să procedez şi eu. Am pornit de la faptul că ştiu, simt cum că niciodată nu voi putea desluşi infinitul spaţiului şi al timpului, aşa că am renunţat să caut explicaţii. Cam aşa m-am apropiat şi de gândul sfârşitului. Ştiu, am luat la cunoştinţă că va veni, de aceea cel mai bine e să nu mă preocupe. Dar pot să fac abstracţie de propriu-mi sfârşit? Nu! Ba mai mult, se cade să mi-l pregătesc. Nu la moartea propriu-zisă mă gândesc eu, ci mai de grabă la ceea ce urmează după ea. Trebuie să mă pregătesc ca după dispariţia mea lucrurile să funcţioneze mai departe aşa cum le-am plănuit. Da, eu din acest punct de vedere mă pregătesc… fără niciun fel de temeri! Iată, nu spun că şi fără strângere de inimă. Raţional sau nu, şi eu am un subconştient!

(Aducem mulţumiri doamnei Emilia Martin, care îngrijeşte documentele, scrierile lăsate de Alexandru Hoţopan, pentru că ne-a pus la dispoziţie acest text pentru a fi publicat în săptămânalul Foaia românească.)

Protestul intelectualilor pentru cauza şcolii româneşti din Jula

Scrisoare deschisă

Reprezentanţi ai instituţiilor româneşti, asociaţii civile, autoguvernări minoritare, personalităţi ale vieţii publice, specialişti, cetăţeni care îşi asumă răspunderea pentru învăţământul românesc din Ungaria protestează împotriva intenţiei conducerii actuale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria de a lua în propria sa conducere cea mai importantă instituţie instructiv-educativă a comunităţii româneşti, Şcoala Generală şi Liceul „Nicolae Bălcescu”, precum şi instituţiile anexate, căminul de elevi şi centrul cultural din Jula.

Obiecţia noastră nu e una de principiu. În caz că noţiunea de autonomie culturală ar fi definită în mod mai concret, am considera un lucru firesc ca comunităţile minoritare din Ungaria, implicit şi românimea, să aibă dreptul de a decide asupra tuturor condiţiilor de funcţionare ale instituţiilor lor.

Protestul de faţă se bazează pe următoarele argumente:

• Mai mulţi membri ai Adunării generale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria nu aparţin minorităţii române din Ungaria, nu vorbesc limba română, nu cunosc tradiţiile culturale ale românilor, iar legea electorală în vigoare nu garantează ca în viitor autoguvernarea pe ţară a românilor să fie alcătuită numai din români.
• De la înfiinţarea ei, Autoguvernarea pe Ţară nu a elaborat şi nu a prezentat în faţa opiniei publice nici o concepţie instructiv-educativă.
• Nu şi-a expus punctul de vedere cu privire la soluţionarea satisfăcătoare a şcolilor bilingve cu un efectiv redus şi a şcolilor în care limba română este obiect de predat.
• Nu are nici o concepţie cu privire la îmbunătăţirea învăţământului în general, intensificarea învăţământului bilingv şi al predării limbii române.
• După o pregătire adecvată şi o coordonare cu toate părţile în cauză, preluarea şcolilor trebuie începută cu şcolile cele mai periclitate.
• Prima şcoală desemnată spre a fi preluată este cea mai însemnată instituţie română instructiv-educativă din Ungaria, cu o funcţionare adecvată, drept urmare, aşezarea ei sub sfera de autoritate a Autoguvernării pe Ţară nu ar genera un învăţământ de mai bună calitate, dimpotrivă, ar crea confuzie.
• Luarea în primire nu este pregătită din punct de vedere ideatic, iar Autoguvernarea pe Ţară nu dispune de specialişti pentru îndrumarea învăţământului; nu este cunoscută opinia comisiei pentru învăţământ, problema nu a fost luată în dezbatere.
• În aceste împrejurări, preluarea instituţiei ar da dovadă de iresponsabilitate şi ar duce la decăderea nivelului actual al învăţământului.

De aceea, semnatarii Protestului atrag atenţia tuturor conducătorilor şi membrilor comunităţilor confesionale şi laice care se consideră responsabili de învăţământul românesc, a specialiştilor cu experienţă în domeniul instrucţiei şi educaţiei să recurgă la toate mijloacele legale pentru ca cea mai importantă instituţie instructivă şi educaţională a românilor din Ungaria, Şcoala Generală şi Liceul „Nicolae Bălcescu” să nu ajungă pe mâna actualei conduceri a Autoguvernării pe Ţară, organizaţie cu o legitimaţie şi o competenţă profesională precară.

Jula, 25 ianuarie 2008

Şcoala din Jula 2.

N-a întârziat nici reacţia celor de la AŢRU. Puteţi citi aici.

Şcoala din Jula 1.

Pe www.hir6.hu puteţi citi un reportaj amplu despre problema şcolii româneşti din Jula.

Premiul ICR pentru redactorul-şef al Foii româneşti

Pe 11 decembrie, la Palatul Dunărea, Institutul Cultural Român de la Budapesta a organizat, în premieră, o seară „eveniment” prin decernarea Premiului de excelenţă culturală şi a Premiilor Media, pentru personalităţi din Ungaria. Premiile ICR au fost înmânate scriitorului Esterházy Péter, lui Cselényi László, preşedintele postului Duna Tv şi doamnei Eva Iova, redactor-şef al săptămânalului Foaia românească.


La ceremonie au luat parte preşedintele Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, rectorul Colegiului Noua Europă, Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR, Bogyai Katalin, secretar de stat în Ministerul Culturii din Ungaria, Cornel Ungureanu, critic literar, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Grigore Arsene, preşedintele Asociaţiei Editorilor din România. Trofeele din bronz au fost create de sculptorul Peter Jecza, membru deopotrivă al Academiei de Arte din România şi al Academiei de Arte frumoase din Ungaria.
În cuvântul său de deschidere, doamna director Brînduşa Armanca a precizat că iniţierea acestui eveniment a pornit de la ideea că „dacă ne-am hotărât să reprezentăm cultura, trebuie să respectăm şi să preţuim reciproc operele, atitudinile, prezenţa în cultură”. Horia Roman Patapievici a fost de părere că „cu cât se îndepărtează mai mult cineva de România, cu atât mai mare devine confuzia asupra celor două capitale: Bucureşti şi Budapesta. Uneori, Bucureştiul este considerat capitala Ungariei, iar Budapesta capitala României. Pentru a îndepărta această confuzie am hotărât de la Bucureşti să dăm un premiu la Budapesta”. Referindu-se la cultură, domnia sa a continuat: „În condiţiile de astăzi, în care totul cade sub incidenţa globalizării, viitorul va fi al acelor culturi, care reuşesc să se articuleze pe ele însele şi să mai aducă un plus, vor supravieţui acele culturi care vor reuşi să iasă din peştera platonică”.
Invitată să ia cuvântul, Bogyai Katalin, secretar de stat în Ministerul Culturii din Ungaria i-a felicitat pe iniţiatori pentru acest gând şi gest, mărturisind că este „un cadou pentru ambele părţi”, iar atunci când a aflat despre ideea decernării acestui premiu, a regretat că nu partea maghiară a iniţiat aceasta. Referitor la cele două culturi, a arătat că amândouă sunt polifone şi deschise, păstrează tradiţia, dar privesc spre viitor, iar de-a lungul veacurilor au dat foarte mult una alteia, s-au inspirat reciproc: „acest spaţiu cultural este o ladă plină de comori, iar cultura astăzi are un rol foarte important în relaţiile dintre cele două ţări vecine”.
Aşadar, Premiul de excelenţă culturală al ICR Budapesta pe anul 2007 s-a acordat scriitorului Esterházy Péter pentru „posibilitatea pe care a oferit-o lumii întregi de a înţelege, pe calea marii literaturi, consecinţele devastatoare ale comunismului în această parte de Europă”.
Descendent al casei aristocratice cu acelaşi nume, matematicianul Esterházy Péter a devenit somitatea literară a Ungariei, recunoscută internaţional şi una dintre conştiinţele definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. De la debutul său literar, în 1978 şi până astăzi a scris romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, traduse în 25 de limbi şi încununate deopotrivă de distincţii naţionale prestigioase, ca premiul Kossuth în 1996, cât şi internaţionale, ca premiul Herder în 2002, Premiul Grinzane Cavour în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania.
World Literature Today îl numeşte «copilul-minune al literaturii maghiare», iar American Book Review numeşte proza sa „cea mai reuşită manifestare a postmodernismului est-european”.
Publicului român îi este cunoscută literatura sa prin traducerile apărute la Editura Humanitas, „O femeie” în 2000, şi „Un strop de pornografie maghiară” în 2007, iar la Editura Curtea Veche „Verbele auxiliare ale inimii” şi în curs de apariţie „Harmonia Caelestis”, cea mai cutremurătoare dintre cărţile sale.
Într-un mod foarte spiritual şi spre marea satisfacţie a publicului, după preluarea premiului, scriitorul Esterházy a spus următoarele: „cu cei 30 de ani de experienţă literară vreau să vă spun doar atât: nu sunt omul cuvintelor. E primul premiu pe care îl primesc nu din partea Ungariei sau a Europei Occidentale şi dacă ne gândim că istoria ţărilor noastre nu e o istorie a respectului, putem spune că prin decernarea acestui premiu începem o nouă istorie”.

Premiile Media ale ICR au fost acordate lui Cselényi László, preşedintele postului de televiziune Duna TV şi doamnei Eva Iova Şimon, redactor-şef al revistei Foaia românească. După cum a precizat Brînduşa Armanca, ele se acordă „nu din ipocrizie sau pentru a câştiga presa şi media de partea noastră, ci din respect”.
Cselényi László este regizor şi realizator de programe la televiziune, iar din 2005 este preşedintele Duna TV, canal internaţional al Ungariei. Cariera sa pleacă de la Cluj, oraşul său natal, unde a lucrat ca secretar literar la Teatrul de păpuşi, trece prin Bucureşti, unde a lucrat o vreme la Televiziunea Română şi se desăvârşeşte la Budapesta, unde se stabileşte în 1983. Lucrează ca redactor al emisiunilor de cultură la Televiziunea Maghiară, din 1996 este realizatorul emisiunii „Minoritas” la Duna TV. Înainte de a fi desemnat preşedinte al postului Duna TV, a condus celebrul teatru de cinema Urania din Budapesta. Dintre premiile obţinute până acum amintim premiul Europa, Tamási Áron, Mărul de Aur.
Premiul Media ICR Budapesta 2007 i s-a acordat pentru „deschiderea manifestată în calitatea sa de lider de opinie, faţă de valorile culturii”. De asemenea, ca preşedinte al televiziunii maghiarilor de dincolo de graniţe, „a echilibrat strategiile postului cu o viziune largă care respectă diversitatea şi multiculturalitatea, ca valori europene”.
Cselényi László a mărturisit, după preluarea premiului, că se simte onorat şi supraestimat. În continuare a spus că deşi de 25 de ani a plecat din România, „din zi în zi iubesc tot mai mult poporul român şi muzica românească, dar asta nu înseamnă că cu cât sunt mai departe de voi vă iubesc mai mult”.
Festivitatea de premiere a continuat prin acordarea Premiului Media ICR Budapesta 2007 „pentru calitatea demersului jurnalistic şi onestitatea acţiunii civice, precum şi pentru credinţa că prin cultură dispar graniţele dintre ţări, etnii, popoare, credinţă susţinută de întreaga carieră a redactorului şef al revistei „Foaia Românească: Eva Iova”.
Cu intuiţia caracteristică celor din aceeaşi breaslă, Brînduşa Armanca a continuat argumentarea sa, astfel: „acest premiu i s-a acordat nu pentru că este membră a comunităţii româneşti din Ungaria, ci pentru că este o jurnalistă straşnică. Premiul obţinut în această seară confirmă meritele sale profesionale şi se alătură premiului Radiodifuziunii Maghiare din 2000 şi premiului revistei „Balcanische Europa”, obţinut în acest an pentru vocaţia acţiunii pentru libertatea presei”.
Cu emoţia celui obişnuit mai degrabă cu criticile decât cu premiile, dar cu francheţea cu care ne-a obişnuit, Eva Iova a mărturisit: „mă bucur că în această seară, aici, la Budapesta pot să vorbesc în româneşte şi poate într-o zi va fi posibil acest lucru şi în Parlamentul maghiar. Cred că premiul e binevenit pentru că nu e numai meritul meu, ci şi al românilor care se sting pe zi ce trece şi se asimilează sub privirile îngăduitoare ale celor două state.”

Ceremonia decernării Premiilor ICR Budapesta rămâne de neuitat nu numai pentru premianţi, dar şi pentru publicul prezent şi nu numai pentru că deschide o tradiţie, ci prin încărcătura sa spirituală această seară a fost un cadou oferit tuturor celor prezenţi. Seara a fost încununată de spectacolul lui Dan Puric „Made in Romania”. Într-un limbaj teatral modern, inovator, care a făcut furori pe scenele din Paris, Londra, Seul, New York, Sydney, Tokio, Madrid, Cairo, iar în 7 decembrie la Stadt Theater din Viena, spectacolul lui Dan Puric a impresionat şi incitat şi publicul budapestan.
Gabriela Enea Elekes

Premiul „Balcanii şi Europa” pentru un român din Ungaria

An de an, în luna decembrie, Revista de consemnări şi atitudini „Balcanii şi Europa” din Bucureşti, condusă de scriitorul Carol Roman, îşi desemnează câştigătorii premiilor printre cei mai de seamă reprezentanţi ai vieţii publice din diferite domenii, atât din ţară cât şi din jurul graniţelor şi Balcani.
De câţiva ani de zile, graţie colaborării cu Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, reprezentanţi ai comunităţilor româneşti din jurul graniţelor au fost propuşi şi premiaţi pentru activitatea lor în vederea apărării drepturilor omului şi a drepturilor comunităţilor româneşti din statele unde trăiesc. Dintre câştigători îi amintim, în ordine cronologică, pe dr. Predrag Balaşevici, actualul preşedinte al Partidului Democrat al Rumânilor din Serbia şi dr. Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria.

Anul acesta meritul i-a revenit redactorului şef al revistei Foaia românească din Jula, Ungaria, Eva Iova, care a câştigat trofeul „Vocaţia Acţiunii pentru Libertate”. În discursul său de mulţumire, Eva Iova a ţinut să remarce faptul că este meritul întregii comunităţi şi premiul îl dedică tuturor celor care stau alături de ea zilnic în activitatea pe care o desfăşoară, atât în cadrul redacţiei pe care o conduce cât şi a celei din comunitatea românească, fiind unul dintre membrii în conducerea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria. De altfel, ea a încercat să le explice celor prezenţi la ceremonie ca în state europene, precum Ungaria, a fi ceea ce te-au născut părinţii nu este un lucru uşor şi că, de multe ori, comunitatea, sau mai degrabă reprezentanţii ei, trebuie să se „lupte” cu sistemul pentru ca etnicii, cei români în cazul de faţă, să nu fie asimilaţi majorităţii şi să îşi poată păstra identitatea culturală şi spirituală.
Alături de Eva Iova, au mai primit premii Ambasadorul Serbiei la Bucureşti, Excelenţa Sa Duşan Crnogorcevic – premiul „Vocaţia Spiritului Balcanic”, Directorul General al Raiffeisen Bank România, Steven van Groningen – „Vocaţia Performanţelor Business-Financiare”, Directorul Institutului Cultural Român de la Istanbul, prof. univ. Mihai Maxim – „Vocaţia Cooperării Culturale”, maestrul sportului Ivan Patzaichin, multiplu medialiat olimpic şi mondial – „Vocaţia Măiestriei Sportive”, tânărul olimpic la matematică, câştigătorul Balcaniadei de matematică din 2007, Chindea Filip – „Vocaţia Tânărului Performer” şi, nu în ultimul rând, artista de renume mondial Mariana Nicolesco – „Vocaţia Măiestriei Artistice”.
Daniela Soros, Bucureşti

Surprize, surprize...

Îmi cer scuze de la toţi cei care în ultimele două (sau trei?) luni au tot aşteptat să mai scriu ceva pe blog. La sfârşitul anului trecut s-au întâmplat nişte lucruri, care m-au surprins foarte tare pentru că nu sunt obişnuită cu aşa ceva. Am primit două premii (primul la Bucureşti şi al doilea la Budapesta) care m-au onorat foarte mult. Mulţumesc, pe această cale, în primul rând celor care m-au propus pentru aceste premii (Romanian Global News, agenţia de ştiri a românilor de pretutindeni şi Revista Balcanii de la Bucureşti, Institutul Cultural Român de la Bucureşti şi Budapesta), dar mulţumesc şi celor mulţi care m-au felicitat pentru aceste distincţii.
Voi publica aici pe blog cele două articole care au apărut deja în Foaia românească despre aceste premii. Mulţumesc, mulţumesc...