17 septembrie 2008

Au dispărut ortodocşii din Bihor

Afirmaţia din titlu s-a întâmplat numai în mintea unora, care din neglijenţă, din amatorism sau din rea voinţă au realizat un site pe internet în care, în afară de una singură, toate localităţile tradiţionale româneşti din judeţul Bihor din Ungaria sunt prezentate ca având biserică greco-catolică. Este vorba despre site-ul www.hajdubihar.eu, care doar la prezentarea comunei Săcal semnalează că aceasta are şi biserică ortodoxă română. În rest, de la Apateu până la Vecherd toate bisericile sunt prezentate ca fiind greco-catolice.

Pagina de internet a fost realizată de Consiliul Judeţean din Dobriţân, care cu siguranţă a cheltuit o groază de bani pentru a face traducerile tuturor informaţiilor în nu mai puţin de 8 limbi, printre care şi româna. Citind prima dată varianta românească, am crezut că probabil traducătorul a greşit, dar când am citit şi varianta originală, cea în limba maghiară, a trebuit să constatăm că nu acesta a greşit, ci cel care a întocmit textul. Traducătorul a făcut însă un lucru la fel de grav: şi-a bătut joc de limba lui Eminescu cu o traducere atât de proastă, încât te doare capul când o citeşti. (Doar un exemplu: cuvântul „szállás” (cazare) este tradus sălaş!) Alte mostre: „Comuna înfiinţată în secolul 14 a figurat în legea transilvaniei din anul 1626 ca şi un oraş haiducesc colonizat de către Bocskai. Localitatea Vekerd a devenit de mai multe ori depopulată. Recolonizarea sa definitivă a pornit în anul 1720, prin mutarea iobagilor români. Marea majoritate a populaţiei a fost de religie greco-catolică.” La care noi adăugăm: Vecherdul niciodată nu a fost oraş, iar singura biserică existentă în acest sat este cea ortodoxă, deci populaţia nu putea fi de religie greco-catolică. Despre Jaca autorii site-ului scriu: „În secolul al 18-lea, lângă populaţia ungară au fost mutaţi aici şi locuitori români, dată la care a fost construită şi biserica reformată şi greco-catolică.” Dacă nu va tulburat destul, citiţi site-ul.

Singura localitate din Bihorul unguresc, unde majoritatea populaţiei este românească iar biserica din sat este chiar greco-catolică, este Bedeul. Oamenii din Bedeu, mai puţin copiii şi tinerii, şi azi vorbesc româneşte pe stradă sau la alimentară, cu toate că în biserică ascultă slujbele duminicale numai în limba maghiară. Şi totuşi, dacă ar fi să ne luăm după documente, atunci Bedeul ar putea fi declarat ca unicat în această ţară. Cu câţiva ani în urmă, vizitând biserica din acest sat, la intrare am dat de un document înrămat pe care scria că locuitorii Bedeului sunt... unguri românizaţi!!! Nu trebuie să fii mare istoric ca să-ţi dai seama de aberaţia acestei constatări, mai ales într-o ţară ca Ungaria, unde asimilarea naţionalităţilor ajunge aproape de nivelul perfecţiunii. Ca să scrii că nişte bieţi ţărani români au asimilat ungurii trebuie să fii ori prost, ori nebun.

Tendinţa de a prezenta românii din Ungaria ca fiind toţi greco-catolici nu este o noutate. Cu câţiva ani în urmă, şi în Jula a apărut un album fotografic în care Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sf. Nicolae” din centrul oraşului este prezentată ca fiind greco-catolică. Nici atunci şi nici de atunci nu am auzit ca cineva din rândurile comunităţii noastre să fi protestat faţă de acest lucru sau măcar să ceară vreo rectificare. Faptul că suntem delăsători înseamnă că şi noi, românii din Ungaria, contribuim la un fals istoric, la crearea unor documente prin care trecutul şi simpla noastră prezenţă pe aceste meleaguri ungureşti este ştearsă cu buretele. E o dovadă de iresponsabilitate dacă lăsăm să se creadă că este vorba doar de o simplă greşeală, şi nu de reavoinţă.

(Editorial din Foaia românească, nr. 38, 19 septembrie 2008)

11 septembrie 2008

Prefăcătorie transfrontalieră

Când am văzut cine a reprezentat România la inaugurarea noii şcoli româneşti din Bătania, a trebuit să constatăm că: 1. ori au dispărut românii din Ministerul Educaţiei din Bucureşti; 2. ori dacă totuşi nu au dispărut, e clar că nu le mai pasă de românii din Ungaria, pe care îi consideră o cauză pierdută. Doamna de la Bucureşti, care a onorat cu prezenţa festivitatea de inaugurare a şcolii din Bătania şi a adus vestea bună a unei hotărâri de guvern, prin care noua şcoală din Bătania se va îmbogăţi cu material logistic în valoare de 100.000 de euro, pe nume doamna Gabriella Pásztor, este Secretar de Stat pentru Învăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale şi Relaţii cu Parlamentul, în cadrul Ministerului Educaţiei de la Bucureşti.

Să fi ajuns oare româna o limbă minoritară în România? Sau la Bătania nu „Şcoală Română” s-a inaugurat, aşa cum scrie în hotărârea de guvern? Din neglijenţă sau poate din dispreţ faţă de (oricât de mica) comunitate românească din Ungaria, nu s-a găsit nici un singur reprezentant român în Ministerul Educaţiei de la Bucureşti, care să bată drumul până la Bătania şi să încurajeze profesorii şi copiii din oraşul de lângă graniţă că va fi în folosul lor dacă îşi vor păstra limba şi identitatea română. Este un nonsens, o absurditate, ca un secretar de stat de origine maghiară, de altfel probabil un specialist bun în domeniul său de activitate, să încurajeze acest lucru. Pentru simplul fapt că nu este treaba lui. Aşa cum, după cunoştinţele noastre, Ministerul Educaţiei din Budapesta nu a trimis-o niciodată pe directoarea Departamentului pentru Minorităţi Naţionale, care de altfel este tocmai de origine română, născută la Micherechi, să inaugureze o şcoală maghiară în Miercurea Ciuc sau la Târgu Secuiesc. Pentru că datoria ei nu este asta.

Şi înainte să-i treacă prin minte cuiva să ne acuze de lipsa de deschidere spre prietenia româno-maghiară sau de cea mai mică ură împotriva ungurilor, ţinem să accentuăm că nu ne interesează dacă şcolile ungureşti din România mai sunt cu adevărat ungureşti, dacă acolo se vorbeşte şi în cancelarie în limba maghiară sau dacă toţi elevii reuşesc să înveţe limba maghiară. Asta este lupta lor, a ungurilor de acolo, şi nu a noastră. Noi nu putem şi nici nu trebuie să rezolvăm problemele învăţământului unguresc din afara graniţelor Ungariei. Exact aşa cum nu ungurii din România trebuie să lupte pentru şcolile româneşti din Ungaria. Din simplul motiv că aceasta nu este lupta lor.

România greşeşte când lasă ca învăţământul românesc sau cultura românească, cei mai importanţi piloni ai supravieţuirii unei naţii, să fie reprezentate în afara graniţelor de persoane de altă etnie decât româna, mai ales în ţările vecine unde trăiesc şi comunităţi de români. Nu punem la îndoială pregătirea profesională a acestor persoane, însă nu arată bine pentru comunităţile minoritare ca limba, cultura neamului lor să fie reprezentate de cineva de alt neam. Românii din Timoc niciodată n-o să-l creadă pe un sârb din România că vrea cu adevărat să introducă predarea limbii române în şcolile din Serbia, precum nici românii din Chişinău sau Cernăuţi n-o să creadă un rus din România că vrea întărirea sentimentului românesc în şcolile lor. România ar trebui să termine odată pentru totdeauna să se comporte ca o ţară a nimănui, mai ales în relaţia cu românii din jurul graniţelor, care nu au emigrat niciodată din România, ci sunt acolo unde sunt fără voia lor. Pentru că aşa a vrut istoria.

Sau să fie mesajul României pentru românii din Ungaria unul cinic şi care să ne pună pe gânduri? Dacă voi vă prefaceţi că aveţi şcoli româneşti, vă prefaceţi că acolo se învaţă româneşte, atunci şi noi ne prefacem că vă credem...

Eva Iova

01 septembrie 2008

Sare pe o rană deschisă

Deoarece după editorialul din numărul trecut al Foii (www.foaia.hu) am primit mai multe telefoane şi e-mailuri de felicitare - pt care multumesc frumos - m-am gândit să-l public şi pe blog.

Îmi povestea cineva de curând că, ocupându-se cu închiriere de camere pentru turişti la Jula, a avut nişte oaspeţi din România cu care s-au simpatizat şi au dezbătut împreună probleme ale românilor şi ungurilor din acest colţ de Europă. Discuţiile de genul „aşa e la noi... cum e la voi?” au ajuns până la subiectul învăţământului. Românul-oaspete şi-a amintit că ar fi auzit el că parcă şi în Ungaria sunt şcoli româneşti. Da, sunt, zice românul-gazdă, dar nu sunt aşa ca şi la voi, pentru că aici şcolile sunt bilingve, deci copiii învaţă prima dată limba maghiară, că doar trăim în Ungaria, şi numai apoi învaţă şi limba română. Românul-oaspete şi-a putut da seama singur de rezultatul acestei metode atunci când a încercat să stea de vorbă cu copilul de vârstă şcolară al familiei, care nu înţelegerea nici o iotă din româna lui cu accent de România... Acesta se întoarce derutat acasă, în România, cu experienţa că nu toate şcolile „româneşti” din lume sunt la fel: în unele se învaţă româneşte, iar în altele... ungureşte.

Pe 1 septembrie va începe în Ungaria al treilea an şcolar, când nici într-o singură şcoală aşa-zis românească nu se mai predă scrisul şi cititul în limba română pentru elevii din clasa întâi. Până în toamna anului 2005, cei mai mici elevi ai şcolii generale din Micherechi învăţau abecedarul prima dată în limba lor maternă, în română, şi numai din clasa a doua s-a trecut şi la cititul şi scrisul în limba maghiară. Trecerea de la română la maghiară a fost motivată de către şcoală cu creşterea numărului copiilor care vin din căsătorii mixte şi care vorbesc mai puţin sau deloc limba română. De parcă predarea depinde de copii şi nu de profesori şi programa şcolară. Când se duc prima dată la şcoală, copiii de şase ani nu ştiu nici să înmulţească sau să împartă numerele, dar asta nu înseamnă să scoatem matematica din orar şi s-o înlocuim, de pildă, cu gimnastica. Deci, e o scuză prea ieftină să dăm vina pe copii sau pe părinţii lor, care nu sunt obligaţi să-şi dea odrasla la o şcoală românească, ci pot să aleagă liber orice şcoală. În localităţile unde pe lângă şcoala românească există şi altă şcoală, cum e Chitighazul, Aletea sau Bătania, părinţii îşi pot da copilul şi la şcoala maghiară, nu au nici o obligaţie faţă de cea românească. Aberaţia intervine însă atunci când o primărie dintr-un sat cu 3–4 mii de locuitori susţine două şcoli, care de fapt nu diferă cu nimic (sau foarte puţin) una de alta. Bani aruncaţi în vânt, fără nici un rost. Eventual pentru a menţine imaginea falsă că în Ungaria sunt sprijinite naţionalităţile: au şcoli, au drepturi, au de toate...

Niciodată, nici din comunitatea noastră şi nici din afara ei, nimeni nu a cercetat dacă acei elevi de odinioară din Micherechi, Jula, Chitighaz etc., care au învăţat prima dată scrisul şi cititul în româneşte, iar azi sunt medici, jurişti, profesori, contabili, jurnalişti sau orice altceva, ar avea vreo greutate în vorbirea ungurească, dacă nu ar fi fost angajaţi la un loc de muncă numai pentru că ei au învăţat întâi abecedarul românesc, şi nu pe cel unguresc. Liceul românesc din Jula se mândreşte azi cu zeci de generaţii de intelectuali, oameni apreciaţi şi în mediul unguresc, care nu au avut nici un dezavantaj că au învăţat prima dată cum se scrie cuvântul „şcoală” şi nu „iskola”. Sau este printre noi cineva care nu ştie maghiara, numai pentru că a învăţat-o doar din clasa a doua? Eu una nu cunosc pe nimeni.

Atunci când ne luptăm, uneori unii cu alţii, pentru simpla existenţă a unei şcoli sau grădiniţe româneşti, ar trebui să ne rezervăm o parte din energie şi pentru îmbunătăţirea metodelor de predare, să ne certăm, de exemplu, ca elevii să salute adulţii cu „Bună ziua” sau cu „Sărut mâna”, şi nu cu „Jó napot” sau „Csókolom”.

(A apărut în Foaia românească" din 29 august 2008)