19 februarie 2010

„Prieteni” nevăzuţi

Până de curând, dacă un părinte vroia să ştie pe unde umblă, ce face copilul său când nu este acasă sau la şcoală, era suficient să-i cunoască prietenii. Azi, când în casele multora domină internetul, nici la sate nu mai sunt feriţi copiii de „prietenii” periculoşi. Reţeaua electronică are cel puţin tot atâta rol dăunător, cât benefic. E bine dacă oamenii (şi cu siguranţă sunt printre aceştia şi mulţi tineri) folosesc internetul ca pe o bibliotecă, o enciclopedie atotştiutoare. Însă deseori copiii navighează fără nici un control, căutând unele site-uri dăunătoare mai mult din curiozitate. Un spot publicitar cutremurător ne arată cum un părinte invită în casă, în camera copilului său, prietenii care au sunat la uşă: prostituate şi monştri. Ne îngrozesc aceste figuri, pe care în viaţa reală nu i-am lăsa în apropierea copiilor noştri, însă prin internet – în lumea virtuală – ei intră în camerele copiilor de azi, fără nici un obstacol.

Pornografia, drogurile, extremităţile la prima vedere sunt doar nişte curiozităţi pentru tineri. Aceasta este perioada vieţii lor, când doresc să cunoască cât mai multe lucruri noi, ceea ce nu întotdeauna e rău, dar deseori aceste noi experienţe nu se opresc doar la faza de cunoaştere. Şcolile au în program de mai multe decenii aşa-numitele „ore de informare sexuală”, când sunt invitaţi specialişti să le vorbească tinerilor adolescenţi despre responsabilitatea vieţii sexuale. Mai nou, psihologi sau medici sunt solicitaţi să ţină ore extraordinare pentru tineri despre pericolul consumării drogurilor. Cu cât succes? Cu prea puţin, din moment ce zi de zi auzim cazuri şocante în acest sens.

Pe lângă droguri şi alte vicii, azi printre tinerii din Ungaria este foarte la modă un alt lucru extremist: ultranaţionalismul. Partidul Jobbik şi Garda Maghiară sunt doar cele mai cunoscute organizaţii care atrag tinerii, dar în afară de acestea mai sunt şi altele, ca de exemplu „Betyársereg” (Oastea haiducilor) sau Mişcarea Hungaristă, ca să nu mai vorbim despre (tot mai) numeroasele site-uri ultranaţionaliste, despre formaţiile de muzică rock care cântă numai despre ura străinilor şi despre traumele ungurilor. Şi de unde ştim că de această „modă” nu sunt scutiţi nici tinerii români din Ungaria? E suficient să intrăm pe site-urile de socializare, cum sunt iwiw, Hi5, Facebook sau MyVip, ca să ne dăm seama ce îi atrage pe tinerii noştri. Elevi ai şcolilor româneşti afişează fără nici o jenă pe paginile lor personale poze ale unor extremişti ultranaţionalişti (ca Szálasi Ferenc) sau ale capetelor rase (skinhead), însemnele naziştilor şi fasciştilor. Ştiu ei de fapt ce sau cine sunt aceştia? Mai mult ca sigur nu. Părinţii, profesorul de istorie sau dirigintele le vorbesc despre anomalia de a fi de naţionalitate român şi, în acelaşi timp, să-i urăşti de moarte pe români? Ne îndoim.

Acum câteva luni, în legătură cu protestul amplasării statuii lui Şaguna la Jula, cel mai vehement anti-Şaguna a fost preşedintele de atunci al Jobbik-ului din oraş, care a avut gură mare până când nu i s-a descoperit originea: din partea bunicilor era român. La fel se „laudă” şi preşedinta Jobbik-ului din Chitighaz că este româncă, când şi-a spus şi ea părerea contra statuii lui Şaguna. Unul din cele trei figuri de bază ale Oastei Haiducilor este tot un român. Adică, cu nume românesc. Se numeşte Tyirityán. (Bunicul lui cu siguranţă s-a scris încă Tiritean.) Astfel de renegaţi cu siguranţă nu numai la români sunt, ci probabil îşi au renegaţii lor şi slovacii sau croaţii. Ceea ce însă nu ne face mai puţin trişti. Ci ne demonstrează că nici şcolile aşa-zis „româneşti”, nici autoguvernările „româneşti” nu ajută cu nimic ca tinerii români din Ungaria să nu se asimileze, să nu devină uneori mai unguri decât ungurii.

(Editorial apărut în „Foaia românească" din 19 februarie 2010)

11 februarie 2010

Statui

Handbalistul Marian Cozma a plătit cu propria-i viaţă pentru ca în Ungaria să aibă o statuie. Pentru ca un român să aibă o statuie în Ungaria! De fapt, „meritul” nu este al lui Marian, care a fost ucis cu brutalitate acum un an într-un club din Veszprém, ci în primul rând al părintelui său, tatăl Petre Cozma. Un munte de om, care oricâtă durere ar fi avut în suflet când a aflat vestea şocantă a morţii fiului său, ne-a dat o lecţie zdravănă prin propriul său exemplu. „Nu dai foc pădurii din cauza unui ciot”, a fost fraza şoptită parcă de îngeri şi rostită cu atâta înţelepciune de Petre Cozma. Gestul supraomenesc al acestui român i-a făcut până şi pe cei mai turbaţi naţionalişti maghiari să se închine în faţa memoriei unui handbalist român. Acest gest şi toate vorbele, reacţiile tatălui îndoliat au rezultat, printre altele, şi amplasarea primei statui a unui român în Ungaria. Nici un erou, savant sau poet român nu are statuie în Ungaria. Numai handbalistul Marian Cozma. Eminescu, Bălcescu sau Pomuţ au doar câte un bust. Precum şi Rebreanu sau Moise Nicoară. Cu toate că Ungaria este recunoscută şi prin faptul că şi cel mai prăpădit sat are statui şi busturi, ca să nu mai vorbim de plăcile memoriale pe care le găsim cam pe la tot colţul.

Cu cinci zile înainte de moartea tragică a handbalistului Marian Cozma, pe 3 februarie 2009, românii din Jula au primit promisiune (şi nu prima) pentru o altă statuie: statuia marelui mitropolit Andrei Şaguna. Promisiunea nu a fost făcută de oricine, ci chiar de preşedintele României. Traian Băsescu a spus atunci că „aşa cum România a aşezat la Arad statuia celor 13 generali, Ungaria nu poate refuza acest lucru”. Şi a argumentat: „Este puţin delicat să îi refuzi dreptul de a avea o statuie, mai ales că reprezintă un neam care a contribuit inclusiv la libertatea de astăzi a Ungariei. Fără brutalitate, statul român va sprijini comunitatea românească pentru ca statuia să poată fi instalată. Rămâne un obiectiv pe care, cu toată delicateţea, îl vom susţine în orice întâlnire. Andrei Şaguna este o personalitate a culturii româneşti.” De la această promisiune şi până azi, la Bucureşti s-au schimbat guverne, s-au schimbat miniştri. Iar peste promisiunea preşedintelui Băsescu s-a aşternut praful uitării. Însă cei care îşi doresc cu adevărat această statuie au răbdare. Pentru că sunt convinşi că statuile marilor personalităţi unesc popoarele şi nu le despart. Andrei Şaguna are tot dreptul să aibă o statuie în Ungaria, pentru că s-a născut, a crescut şi s-a şcolit în această ţară, de aici a plecat să devină mai târziu mitropolitul ortodox al românilor din Transilvania.

Amplasarea statuii lui Şaguna la Jula a fost promisă şi înainte de Traian Băsescu, când pe 21 noiembrie 2008, la Seghedin, s-a ţinut şedinţa comună a guvernelor României şi Ungariei. La o întrevedere a premierului (de atunci) Călin Popescu-Tăriceanu cu comunitatea românilor din Ungaria, ministrul culturii (de atunci) Adrian Iorgulescu a spus că problema amplasării statuii lui Şaguna la Jula este deja stabilită cu partea maghiară, nu se mai pune sub semnul întrebării, iar Ministerul Culturii de la Bucureşti a ales deja şi sculptorul care va realiza monumentul. Miniştrii vin şi pleacă, sculptorul poate aştepta, precum şi românii din Ungaria. Să aibă numai răbdare…

Şi să ne bucurăm totuşi că, iată, s-a realizat prima statuie a unui român în Ungaria. Un monument care ne arătă tuturor, atât ungurilor cât şi românilor, că o statuie poate să ne apropie, şi nu să ne dezbine. O statuie are puterea să ne înveţe să ne respectăm unii pe alţii. Iar respectul trebuie să vină din ambele părţi, şi de la unii, şi de la alţii.