Eva Iova

La dreapta-mprejur!

2010-04-15T22:38:00.000+02:00

Duminică noaptea Ungaria a intrat într-o eră nouă. Unii, mai optimişti, chiar cred că acum s-a făcut schimbarea de sistem. Noi nu am fi atât de încrezători. În timp ce sentimentele de euforie i-au orbit şi pe cei mai deştepţi concetăţeni, crezând că acum chiar au reuşit să schimbe ceva, puţini îşi dau seama că şi de această dată suntem traşi pe sfoară, suntem manipulaţi de puterile politice care se joacă cu sentimentele oamenilor simpli, promiţându-le bunăstarea şi raiul pe pământ, în timp ce nici măcar un singur partid care a pornit în cursa pentru Parlament nu a reuşit să-şi întocmească un program clar şi categoric pentru rezolvarea principalelor probleme (economice şi sociale). Campania electorală care mai ţine câteva zile, până la al doilea tur al alegerilor din 25 aprilie, este plină de ură, de duşmănie. Liderul partidului câştigător Fidesz a strigat în noaptea alegerilor: „Noi toţi am câştigat!” Noi credem invers: că toţi am pierdut. Am pierdut comportamentul civilizat, discursurile politicoase, dezbaterile cu argumente pro şi contra.

Personal nu mă prea linişteşte că, se pare, după 20 de ani, viaţa politică din Ungaria a scăpat de vechii comunişti, reuşind să facă şi o schimbare de generaţie. Până şi Partidul Socialist şi-a scos bătrânii din cursă (sau, oricum, i-a scos de pe afişe şi probabil i-a lăsat să aştepte în culise), iar celelalte două partide noi, Jobbik şi LMP, care acum au intrat pentru prima dată în Parlamentul din Budapesta, au media de vârstă între 35 şi 45 de ani. Fidesz-ul a obţinut un succes zdrobitor, nu atât din propriile puteri, ci din cauza miilor de greşeli pe care le-au făcut socialiştii şi liberalii în ultimii opt ani (aceştia din urmă nici măcar nu au mai intrat acum în parlament) şi din cauza extremei drepte, Jobbik, care a împins Fidesz-ul mai spre mijloc, astfel acesta a câştigat până şi voturile minorităţilor. Cu siguranţă nu doar românii, ci şi slovacii, nemţii, croaţii, dar şi ţiganii au votat în majoritate cu Fidesz. Ar fi promis Fidesz-ul ceva pentru minorităţi? Nu, nici măcar. În programul de campanie al partidului de dreapta, precum nici la celelalte partide, nici urmă de rezolvarea problemelor minorităţilor. Peste câteva zile vom şti dacă Fidesz-ul va reuşi să obţină, la al doilea tur de scrutin, majoritatea de 2/3 din Parlament. Dacă da (şi pentru asta sunt şanse reale), suntem curioşi cum va mai putea fi ocolită vechea problemă a reprezentării în parlament a minorităţilor. După douăzeci şi ceva de ani, se va ivi şansa de a respecta Constituţia, care asigură dreptul celor 13 minorităţi naţionale şi etnice de reprezentare parlamentară.

Se zvoneşte că noul guvern condus de Fidesz se va atinge cu siguranţă de sistemul de autoguvernări minoritare. Şi va greşi dacă nu o va face, pentru că în cei peste 15 ani de existenţă acesta a demonstrat clar că nu este bun pentru minorităţi. Nici pentru cele mai numeroase, cum sunt ţiganii, dar nici pentru cele mici. Marea problemă a etnobusiness-ului, de care românii se plâng – în zadar – de peste zece ani, este prezentă la toate minorităţile, dar în mai mică proporţie. Acest fenomen poate deveni foarte incomod pentru Ungaria, atunci când, peste nouă luni, de la 1 ianuarie 2011, va prelua preşedinţia UE. În cele şase luni cât Budapesta va deţine preşedinţia UE una dintre priorităţi va fi sensibilizarea europenilor asupra problemei minorităţilor. Nu, bineînţeles, nu e vorba despre minorităţile din Ungaria, ci despre ungurii care trăiesc în afara ţării. Noul guvern de la Budapesta va trebui însă, dacă nu vrea să se ruşineze, să facă un pic de curăţenie şi în propria sa ogradă. Nu doar să dea sfaturi la vecini.

Eva Iova

„Prieteni” nevăzuţi

2010-02-19T08:45:00.001+01:00

Până de curând, dacă un părinte vroia să ştie pe unde umblă, ce face copilul său când nu este acasă sau la şcoală, era suficient să-i cunoască prietenii. Azi, când în casele multora domină internetul, nici la sate nu mai sunt feriţi copiii de „prietenii” periculoşi. Reţeaua electronică are cel puţin tot atâta rol dăunător, cât benefic. E bine dacă oamenii (şi cu siguranţă sunt printre aceştia şi mulţi tineri) folosesc internetul ca pe o bibliotecă, o enciclopedie atotştiutoare. Însă deseori copiii navighează fără nici un control, căutând unele site-uri dăunătoare mai mult din curiozitate. Un spot publicitar cutremurător ne arată cum un părinte invită în casă, în camera copilului său, prietenii care au sunat la uşă: prostituate şi monştri. Ne îngrozesc aceste figuri, pe care în viaţa reală nu i-am lăsa în apropierea copiilor noştri, însă prin internet – în lumea virtuală – ei intră în camerele copiilor de azi, fără nici un obstacol.

Pornografia, drogurile, extremităţile la prima vedere sunt doar nişte curiozităţi pentru tineri. Aceasta este perioada vieţii lor, când doresc să cunoască cât mai multe lucruri noi, ceea ce nu întotdeauna e rău, dar deseori aceste noi experienţe nu se opresc doar la faza de cunoaştere. Şcolile au în program de mai multe decenii aşa-numitele „ore de informare sexuală”, când sunt invitaţi specialişti să le vorbească tinerilor adolescenţi despre responsabilitatea vieţii sexuale. Mai nou, psihologi sau medici sunt solicitaţi să ţină ore extraordinare pentru tineri despre pericolul consumării drogurilor. Cu cât succes? Cu prea puţin, din moment ce zi de zi auzim cazuri şocante în acest sens.

Pe lângă droguri şi alte vicii, azi printre tinerii din Ungaria este foarte la modă un alt lucru extremist: ultranaţionalismul. Partidul Jobbik şi Garda Maghiară sunt doar cele mai cunoscute organizaţii care atrag tinerii, dar în afară de acestea mai sunt şi altele, ca de exemplu „Betyársereg” (Oastea haiducilor) sau Mişcarea Hungaristă, ca să nu mai vorbim despre (tot mai) numeroasele site-uri ultranaţionaliste, despre formaţiile de muzică rock care cântă numai despre ura străinilor şi despre traumele ungurilor. Şi de unde ştim că de această „modă” nu sunt scutiţi nici tinerii români din Ungaria? E suficient să intrăm pe site-urile de socializare, cum sunt iwiw, Hi5, Facebook sau MyVip, ca să ne dăm seama ce îi atrage pe tinerii noştri. Elevi ai şcolilor româneşti afişează fără nici o jenă pe paginile lor personale poze ale unor extremişti ultranaţionalişti (ca Szálasi Ferenc) sau ale capetelor rase (skinhead), însemnele naziştilor şi fasciştilor. Ştiu ei de fapt ce sau cine sunt aceştia? Mai mult ca sigur nu. Părinţii, profesorul de istorie sau dirigintele le vorbesc despre anomalia de a fi de naţionalitate român şi, în acelaşi timp, să-i urăşti de moarte pe români? Ne îndoim.

Acum câteva luni, în legătură cu protestul amplasării statuii lui Şaguna la Jula, cel mai vehement anti-Şaguna a fost preşedintele de atunci al Jobbik-ului din oraş, care a avut gură mare până când nu i s-a descoperit originea: din partea bunicilor era român. La fel se „laudă” şi preşedinta Jobbik-ului din Chitighaz că este româncă, când şi-a spus şi ea părerea contra statuii lui Şaguna. Unul din cele trei figuri de bază ale Oastei Haiducilor este tot un român. Adică, cu nume românesc. Se numeşte Tyirityán. (Bunicul lui cu siguranţă s-a scris încă Tiritean.) Astfel de renegaţi cu siguranţă nu numai la români sunt, ci probabil îşi au renegaţii lor şi slovacii sau croaţii. Ceea ce însă nu ne face mai puţin trişti. Ci ne demonstrează că nici şcolile aşa-zis „româneşti”, nici autoguvernările „româneşti” nu ajută cu nimic ca tinerii români din Ungaria să nu se asimileze, să nu devină uneori mai unguri decât ungurii.

(Editorial apărut în „Foaia românească" din 19 februarie 2010)

Statui

2010-02-11T20:09:00.000+01:00

Handbalistul Marian Cozma a plătit cu propria-i viaţă pentru ca în Ungaria să aibă o statuie. Pentru ca un român să aibă o statuie în Ungaria! De fapt, „meritul” nu este al lui Marian, care a fost ucis cu brutalitate acum un an într-un club din Veszprém, ci în primul rând al părintelui său, tatăl Petre Cozma. Un munte de om, care oricâtă durere ar fi avut în suflet când a aflat vestea şocantă a morţii fiului său, ne-a dat o lecţie zdravănă prin propriul său exemplu. „Nu dai foc pădurii din cauza unui ciot”, a fost fraza şoptită parcă de îngeri şi rostită cu atâta înţelepciune de Petre Cozma. Gestul supraomenesc al acestui român i-a făcut până şi pe cei mai turbaţi naţionalişti maghiari să se închine în faţa memoriei unui handbalist român. Acest gest şi toate vorbele, reacţiile tatălui îndoliat au rezultat, printre altele, şi amplasarea primei statui a unui român în Ungaria. Nici un erou, savant sau poet român nu are statuie în Ungaria. Numai handbalistul Marian Cozma. Eminescu, Bălcescu sau Pomuţ au doar câte un bust. Precum şi Rebreanu sau Moise Nicoară. Cu toate că Ungaria este recunoscută şi prin faptul că şi cel mai prăpădit sat are statui şi busturi, ca să nu mai vorbim de plăcile memoriale pe care le găsim cam pe la tot colţul.

Cu cinci zile înainte de moartea tragică a handbalistului Marian Cozma, pe 3 februarie 2009, românii din Jula au primit promisiune (şi nu prima) pentru o altă statuie: statuia marelui mitropolit Andrei Şaguna. Promisiunea nu a fost făcută de oricine, ci chiar de preşedintele României. Traian Băsescu a spus atunci că „aşa cum România a aşezat la Arad statuia celor 13 generali, Ungaria nu poate refuza acest lucru”. Şi a argumentat: „Este puţin delicat să îi refuzi dreptul de a avea o statuie, mai ales că reprezintă un neam care a contribuit inclusiv la libertatea de astăzi a Ungariei. Fără brutalitate, statul român va sprijini comunitatea românească pentru ca statuia să poată fi instalată. Rămâne un obiectiv pe care, cu toată delicateţea, îl vom susţine în orice întâlnire. Andrei Şaguna este o personalitate a culturii româneşti.” De la această promisiune şi până azi, la Bucureşti s-au schimbat guverne, s-au schimbat miniştri. Iar peste promisiunea preşedintelui Băsescu s-a aşternut praful uitării. Însă cei care îşi doresc cu adevărat această statuie au răbdare. Pentru că sunt convinşi că statuile marilor personalităţi unesc popoarele şi nu le despart. Andrei Şaguna are tot dreptul să aibă o statuie în Ungaria, pentru că s-a născut, a crescut şi s-a şcolit în această ţară, de aici a plecat să devină mai târziu mitropolitul ortodox al românilor din Transilvania.

Amplasarea statuii lui Şaguna la Jula a fost promisă şi înainte de Traian Băsescu, când pe 21 noiembrie 2008, la Seghedin, s-a ţinut şedinţa comună a guvernelor României şi Ungariei. La o întrevedere a premierului (de atunci) Călin Popescu-Tăriceanu cu comunitatea românilor din Ungaria, ministrul culturii (de atunci) Adrian Iorgulescu a spus că problema amplasării statuii lui Şaguna la Jula este deja stabilită cu partea maghiară, nu se mai pune sub semnul întrebării, iar Ministerul Culturii de la Bucureşti a ales deja şi sculptorul care va realiza monumentul. Miniştrii vin şi pleacă, sculptorul poate aştepta, precum şi românii din Ungaria. Să aibă numai răbdare…

Şi să ne bucurăm totuşi că, iată, s-a realizat prima statuie a unui român în Ungaria. Un monument care ne arătă tuturor, atât ungurilor cât şi românilor, că o statuie poate să ne apropie, şi nu să ne dezbine. O statuie are puterea să ne înveţe să ne respectăm unii pe alţii. Iar respectul trebuie să vină din ambele părţi, şi de la unii, şi de la alţii.

Prostia naţională nu mai cunoaşte limite

2010-01-30T19:59:00.001+01:00

Aproape că nu mai trece zi fără noi exemple despre şovinismul unguresc. Acesta a pătruns în toate domeniile vieţii cetăţenilor Ungariei, indiferent de vârstă sau naţionalitate. Oricât ar încerca televiziunea publică sau ziarele mai moderate să compenseze şi să analizeze la rece fenomenul extremismului unguresc, acesta este alimentat zi de zi prin diferite posturi de televiziune (mici, dar foarte urmărite), prin site-uri de internet (al căror număr creşte în continuu) sau prin mesaje trimise prin poşta electronică, pe care le primeşti fără să vrei.

Acum 3–4 ani, politica ziarelor centrale era să nu bage în seamă fenomenele şi organizaţiile şoviniste, iredentiste. Se credea că dacă nu li se acordă atenţie, nu se scrie, nu se vorbeşte despre acestea, o să înceteze de la sine. Însă nu s-a întâmplat aşa. Azi, acei puţini au devenit mulţi, tot mai gălăgioşi şi cu tot mai multă influenţă. S-au infiltrat în toate domeniile vieţii publice. Îi găsim nu numai în politică, ci şi în biserici, în şcoli, ba mai nou şi pe străzi, înfiinţându-se în capitală o firmă de taxi ce poată numele „Jobbtaxi”. Nu ştim dacă numai unguri pot călători cu aceste maşini, sau şi americani, germani sau români. Cert este însă că pe marginile acestor taxiuri este lipită imaginea Ungariei Mari. Nu aşa mică cum ne-am obişnuit să vedem pe mai toate maşinile cu număr unguresc, ci mare cât uşa. Toate aceste însemne transmit ura faţă de străini (mai ales faţă de cei care „le-au furat” ţara, adică românii, slovacii, sârbii şi croaţii) şi orgoliul unui popor, care suferă la începutul mileniului trei de o puternică criză morală şi identitară.

Integrarea în marea familie a ţărilor Uniunii Europene, pentru unguri a adus numeroase complexe peste care nu pot trece, din păcate, nici generaţiile mai tinere. Puţini tineri unguri se folosesc de posibilitatea de a învăţa în străinătate, nu atât din cauza banilor cât din cauza necunoaşterii limbilor străine. În anul 2010, învăţământul unguresc suferă încă de faptul că marea majoritate a absolvenţilor de şcoli medii vorbesc numai o singură limbă: maghiara. Problema este că limbile străine sunt slab vorbite chiar şi de către profesori. Cum să înveţe atunci elevul? Cunosc profesor (şi sigur nu este singurul) care predă engleza, dar în viaţa lui nu a pus piciorul într-o ţară a cărei limbă oficială este engleza. În foarte multe şcoli, mai ales în oraşele mai mici sau la sate, profesorii de limbi străine ştiu să vorbească englezeşte sau franţuzeşte doar un pic mai bine decât cum ar trebui să ştie elevii. Din păcate, această tendinţă este valabilă şi în şcolile de naţionalitate.

Ultima aberaţie pe care am auzit-o zilele trecute s-a întâmplat într-o şcoală generală din Jula. Profesorul de istorie (a cărui orientare politică este uşor s-o ghicim) le-a cerut copiilor din clasa a 8-a să caute pe internet poezia „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) de József Attila (poet maghiar, cu ascendenţe incerte, româneşti după marturia sa dintr-o altă poezie sau chiar ţigăneşti, după unii cercetători), şi cei care o vor învăţa pe de rost vor primi nota 5. Să se înţeleagă: nota 5 la istorie, nu la maghiară! Care copil să nu caute o poezie şi să nu vrea s-o înveţe pe de rost? E mult mai uşor decât să înţelegi lecţiile despre revoluţia paşoptistă sau cele două războaie mondiale. Poate pe vreun copil, care era să fie picat la istorie, această poezie chiar îl salvează. Titlul acestei poezii, în vremurile horthy-ste, a fost un slogan iredentist mult îndrăgit. Iar poezia din 1922 a lui József Attila ne atenţionează că „frumosul Cluj, mândria lui Mathia, nu poate să fie niciodată podoaba Ţării Vlahilor”, precum nici Banatul nu poate să producă niciodată pâine pentru sârbi, pentru că „deasupra Carpaţilor va sufla vânt unguresc”. Dacă un profesor de istorie (pentru că cel din Jula cu siguranţă nu este singurul din ţară) numai prin versuri iredentiste ştie să predea copiilor istoria poporului maghiar, criza din Ungaria este mult mai adâncă decât cum ne-am închipuit-o.

(Editorial apărut în Foaia românească din 29 ianuarie 2010)

Stăpâni şi slugi

2010-01-21T20:11:00.000+01:00

„Ai auzit? De la Cronica a fost dat afară şi ultimul român din Ungaria. Vin românii din România şi ne iau locurile de muncă…”, îmi spunea cu înspăimântare deunăzi o cunoştinţă. Ce legătură are una cu alta, nu prea am înţeles… Pentru că dacă persoana respectivă a fost dată afară pe motivul că este „român din Ungaria”, sunt destule foruri, organizaţii de protecţie a şanselor egale şi de antidiscriminare, unde poate depune plângere. Dar probabil nu va face acest lucru, pentru că adevărata problemă nu este aceasta.

De vreo două decenii încoace tot auzim că unii dintre noi trăiesc cu frica că vor veni „cei din România” şi le vor lua locurile de muncă. Cu toate că nu prea se îmbulzeşte nimeni să vină să lucreze în locul nostru, unii suferă de acest complex deja de prea mult timp. În cazul amintit mai sus credem că nici pe departe nu este vorba de un conflict dintre românii din Ungaria şi românii din România, ci pur şi simplu de faptul că s-au folosit destul de persoana în cauză, şi acum au aruncat-o la coş. Aşa cum s-a făcut şi se face de peste zece ani la Autoguvernarea pe Ţară. Conducerea AŢRU găseşte oricând cu uşurinţă persoane pe care să le angajeze şi a căror soartă este bine stabilită încă de la bun început: cu numele lor să-şi spele murdăria proprie, după care îi schimbă şi iau alţii în locul lor. Problema cu cei daţi afară de la AŢRU sau de la instituţiile acesteia nu este că sunt născuţi dincoace de graniţă, ci că „boşii” nu mai au nevoie de ei. I-au servit cât au vrut ei, şi atât. Nici pe departe nu contează naţionalitatea angajatului. Poţi fi ungur sau român sau orice alt neam, contează numai cât de serviabil, cât de bună slugă eşti.

Iar în ce priveşte revista autoguvernării, problema cu Cronica nu este că e scrisă de români din Ungaria sau din România sau de aiurea, ci că este un instrument al conducerii AŢRU, scrisă de multe ori de unguri din România, o revistă care serveşte interesele ungureşti, o revistă doar scrisă în limba română!!! Şi se editează nu pentru a ne lua locurile de muncă, ci pentru ca să ne asimileze total şi definitiv. În „luptele” de câţiva ani dintre Foaia românească şi Cronica (de fapt, conducerea AŢRU) nu are nici un rol păstrarea sau desfiinţarea locurilor de muncă ale unora sau altora, ci acestea au doar un singur scop: subordonarea presei în serviciul total al şefilor AŢRU, crearea unei imagini perfecte a conducătorilor (adică a celor 2–3 persoane care se cred că ar fi conducătorii românilor), şi întărirea poziţiilor acestora, care să fie aleşi şi realeşi (dacă se poate până la sfârşitul vieţii) în aceste funcţii comode şi bine plătite.

Nu există nici un conflict între românii din Ungaria şi românii veniţi din România. Cum să existe, când mulţi trăim în căsătorii mixte româno-române, când din aceste căsătorii la Micherechi, de exemplu, s-au născut în ultimele două decenii vreo sută de copii, care sunt cei care mai vorbesc şi între ei în limba română. Sau când la biserică stăm unii lângă alţii, şi ne rugăm în aceeaşi limbă. Ideea unui astfel de conflict trebuie oprită încă din faşă. Pentru că ne face rău nouă, românilor din Ungaria, în timp ce le face bine celor care arată cu degetul spre noi că suntem dezbinaţi, că ne duşmănim noi între noi. Ceea ce nu este adevărat.

Dezbinătorii comunităţii româneşti din Ungaria sunt aceia care pentru interesele lor personale – care sunt mai presus de orice – se folosesc de oricine, fie el ungur (vezi cazurile din pseudo-autoguvernările româneşti, unde foarte mulţi unguri au fost cooptaţi chiar de către unii de la AŢRU, pentru a le asigura lor voturile necesare), sau poate fi şi român, dar cu condiţia să fie slugarnic şi devotat întru totul intereselor lor. Şi intereselor celor pe care ei îi servesc.
(Editorial din Foaia românească, 22 ianuarie 2010)

Şcoala şi extremismul maghiar

2010-01-16T10:22:00.001+01:00

Dacă întrebi un profesor de la vreo şcoală românească din Ungaria dacă există în şcoli, în învăţământul naţional de la noi elemente de extremism, ultranaţionalism maghiar, se uită la tine ca la un nebun şi te întreabă cum îţi vine în minte să te gândeşti la aşa ceva. „Bineînţeles, la noi în şcoală nu.” Acest răspuns însă cu siguranţă nu este dat numai de profesorii din şcolile româneşti, ci şi cele slovăceşti sau de alte naţionalităţi. Viaţa însă dovedeşte contrariul. Din păcate.

Un prieten povestea deunăzi întâmplări şocante de pe vremea când a fost student la română şi istorie, la Seghedin. Cu ocazia unei excursii de studiu (obligatorie), organizată de catedra de istorie, în Ardeal (da, nu în România, ci în Ardeal), profesorii şi studenţii participanţi au spus numai vorbe denigratoare, jignitoare la adresa românilor. Cu toate că ştiau că printre ei se află şi un student de naţionalitate română, nu au avut nici o reţinere să-şi bată joc de neamul colegului lor. După câteva ore, studentul român nu a mai rezistat şi le-a cerut să se abţină de comentarii, măcar în prezenţa lui. Bucuria plimbării „boierilor maghiari” pe fostele domenii ardelene s-a transformat la cei mai mulţi în furie, că nu pot să-şi plângă durerea de aproape o sută de ani cauzată de pierderea Ardealului, iar unii, mai puţini, s-au ruşinat şi au tăcut din gură.

„Traumele” istoriei maghiare, exagerate până la extremităţi, sunt implantate atât de adânc în întregul sistem de învăţământ din Ungaria încât deseori nici profesorii nu îşi dau seama cât rău fac prin transmiterea acestora. Şi mai dureros este că nici profesorii de la şcolile de naţionalitate. Un înalt funcţionar al Ministerului Educaţiei a propus acum câteva săptămâni, ca să se introducă – în mod obligatoriu! – în toate şcolile medii din Ungaria organizarea excursiilor de studiu în Voivodina, în Ardeal, în Subcarpatia, în Ţara de Sus, adică un fel de „Cunoaşteţi patria pierdută!”. Aceste călătorii cu siguranţă vor fi finanţate din surse centrale, prin proiecte sau în mod direct. Ne întrebăm: oare care şcoală nu va concura atunci când îşi va putea duce elevii în excursie pe gratis? Cu siguranţă nu se vor îmbulzi numai şcolile maghiare, ci şi cele de naţionalitate. Şi să-mi spună atunci profesorul de istorie de la şcoala românească că elevii români se vor duce pe urmele lui Avram Iancu sau ale lui Andrei Şaguna. Cred că nici măcar pe ale lui Eminescu, Slavici sau Brâncuşi. Să facem un joc de imaginaţie şi să inversăm situaţia: cum ar fi ca Ministerul Educaţiei de la Bucureşti să introducă în mod obligatoriu pentru toate şcolile din ţară excursii de studiu în România-Mare, şi să-i ducă pe ungurii din Secuime în călătorii în Basarabia sau Bucovina? Sau şi mai interesant ar fi să-i aducă pe elevii unguri din Cluj sau Târgu-Mureş la Budapesta şi să le arate cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la malul Dunării. Ar fi o prostie, exact aşa cum este o prostie şi ceea ce plănuieşte ministerul de la Budapesta. Credem însă că dacă în Bucureşti i-ar veni cuiva această idee, profesorii şi părinţii elevilor maghiari cu siguranţă ar protesta la toate forurile posibile, în timp ce la noi organizaţiile minorităţilor, autoguvernările sau şcolile de naţionalitate nici măcar nu înţeleg de ce ar trebui să nu fie de acord cu aceste aşa-numite „excursii de studiu”.

Tot aşa nu am auzit să fi reacţionat nici o organizaţie de naţionalitate, când preşedinta judeţeană a Jobbik-ului a spus la o serbare că în judeţul Bichiş e nevoie cu precădere de un învăţământ naţional şi a propus ca în viitor în toate şcolile din judeţ (deci, şi la şcolile româneşti din Jula, Micherechi, Chitighaz, Aletea sau Bătania) săptămâna să înceapă cu arborarea drapelului naţional maghiar şi intonarea imnului naţional. Vă vine să râdeţi? Mie nu. Şi acest partid peste câteva luni va intra în Parlament.

(Editorial apărut în Foaia românească din 15 ianuarie 2010)

Puterea colindelor

2010-01-16T10:17:00.002+01:00

În Ajun de Crăciun, un mic grup de credincioşi, în frunte cu Episcopul Siluan, a bătut pe la porţile românilor din Jula pentru a le cere voie să-i colinde. Minunatele cântece româneşti de Crăciun au vrăjit sufletele tuturor celor ce le-au ascultat. Primiţi cu colinda? La străvechea întrebare răspunsul este întotdeauna pozitiv. Iar în acest an, spre bucuria multora, întrebarea a fost pusă la mult mai multe familii de români ca până acum.

Pe lângă colindătorii români ortodocşi, odată cu lăsata serii, au cutreierat străzile oraşului Jula şi credincioşi baptişti şi penticostali din Micherechi, care au venit să le colinde rudelor, prietenilor mutaţi la oraş. Doar atât s-a mai păstrat din vechiul obicei de a vesti pe la casele oamenilor bucuria naşterii Domnului. Fără costume, fără zurgălăi, de această dată chiar şi fără zăpadă. În lumea agitată de azi, când ne preocupă mult mai mult câte feluri de mâncăruri punem pe masa de Crăciun decât sărbătoarea în sine, când sunt mai importante cadourile multe şi scumpe, decât ca familiile să cânte împreună şi să povestească iarăşi şi iarăşi împreună cu copiii acel miracol care s-a întâmplat acum mai bine de două milenii, ne-au rămas foarte puţine din atmosfera adevărată a Crăciunului. Singurele care ne mai leagă pe noi, cei de azi, de acele vremuri aproape uitate sunt colindele. Cele care ne învaţă despre steaua Betleemului, despre cei trei magi, despre naşterea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Românii cântă colinde din Ajunul Crăciunului până la Bobotează. Ele au o putere nevăzută. Pot să-i apropie pe oameni, pot să-i facă fericiţi, lipsiţi de grijile zilei de mâine. E frumos şi atunci când dăm drumul la televizor şi-i vedem pe moldoveni, pe olteni sau pe bănăţeni cât de frumos ştiu să colinde, dar participarea pasivă la bucuria Crăciunului nu aduce prea multă satisfacţie. Şi nicidecum de lungă durată. Bucuria adevărată este comuniunea cu alţi oameni, cu părinţi, bunici, copii sau fraţi, cu neamuri sau prieteni. Cântarea împreună a cât mai mulţi oameni deschide cerurile. Şi inimile înstrăinate. După ce Episcopul a umblat cu colindul pe la românii din Jula în Ajun de Crăciun, ca după o chemare, în prima zi de Crăciun mult mai mulţi credincioşi, de toate vârstele, au simţit nevoia să participe la slujba de sărbătoare din străvechea Catedrală ortodoxă. Puterea colindelor s-a dovedit din nou: i-a chemat la biserică şi pe cei care doar foarte rar participă la slujbe. Şi tot colindele şi spiritul Crăciunului au fost cele care au dat gândul bun, ca românii din Jula să petreacă momentul trecerii dintr-un an în altul nu pe străzi sau la petreceri, ci în biserică.

În noaptea dintre ani, PS Siluan şi un sobor de preoţi, alături de numeroşi credincioşi au adus mulţumiri lui Dumnezeu în cadrul unei slujbe Te Deum, pentru anul care s-a încheiat, convinşi fiind că rugăciunea îi va împlini spiritual şi în anul care vine. După slujbă, credincioşii şi preoţii au ciocnit un pahar de şampanie urându-şi toate bunele pentru noul an. Acest „revelion ortodox”, care nu a fost organizat înainte, ci s-a născut din simpla dorinţă a creştinilor de a petrece sărbătorile împreună, este o dovadă că românii din Jula mai există, că biserica noastră are nu numai trecut ci şi prezent şi, suntem convinşi că şi viitor. Dacă uşile bisericilor noastre vor rămâne deschise, la revelioanele următoare cu siguranţă tot mai mulţi credincioşi români (şi poate nici nu doar românii) vor începe anul nou cu rugăciuni de mulţumire şi cu gânduri bune. Şi poate ei vor veni nu doar la revelion, ci şi la alte sărbători şi la duminicile de peste an. Să avem încredere în puterea colindelor…

(Editorial apărut în Foaia românească din 8 ianuarie 2010)

An nou, promisiuni noi…

2010-01-16T10:15:00.001+01:00

Iată, am revenit. Mi-am propus ca anul acesta să mă ocup mai mult de blogul personal. Sper să reuşesc. :-))

Libertatea presei?!?

2009-08-14T16:52:00.000+02:00

La sfârşitul săptămânii trecute am avut ocazia să cunosc mai mulţi dintre cei care au semnat din solidaritate petiţia Foii româneşti contra deciziei Fundaţiei Publice pentru Minorităţi de a înjumătăţi banii de subvenţionare ai singurului săptămânal în limba română din Ungaria. Oameni pe care nu i-am văzut niciodată în viaţă, ne mărturiseau că citesc pe internet Foaia şi au fost foarte indignaţi să afle ce se poate întâmpla într-o ţară membră a Uniunii Europene, cu o revistă a minorităţii române. Majoritatea participanţilor la primul congres al Forumului Internaţional al Jurnaliştilor Români cunosc Foaia românească, o citesc pe internet, şi prin aceasta cunosc şi problemele comunităţii româneşti din Ungaria. Nimeni nu înţelege cu ce se mănâncă „autoguvernările”, ce sunt, de fapt, acestea şi de ce nu sunt mai active asociaţiile românilor de aici. Au auzit şi ei despre etnobusiness, dar nu pot pricepe nici în ruptul capului cum se poate ajunge ca un ne-român să-i reprezinte pe români. În Serbia, Ucraina sau Republica Moldova acest lucru este de domeniul science-fictionului. La această întâlnire am avut straniul sentiment că deja şi presa de limbă română din Moldova este mai liberă şi mai curajoasă, decât cea a românilor din Ungaria. Mulţi cred că, cu cât eşti mai aproape de Bruxelles (şi mai departe de Moscova), este ceva normal ca lucrurile să meargă tot mai bine. Iată că nu este aşa.
Presa românească din jurul graniţelor României a fost încurajată „să-şi ia libertate atât cât vrea ea” chiar de preşedintele ţării, Traian Băsescu, care în România deseori este criticat pentru relaţia sa cu presa. Faţă de reprezentanţii presei româneşti din jurul României el a dat dovadă de o corectitudine deosebită şi un angajament serios. Deschizând lucrările congresului, el a pus un deosebit accent pe libertatea presei româneşti din jurul graniţelor şi pe rolul extrem de important pe care aceasta trebuie să îl aibe în mijlocul comunităţii. „Presa joacă un rol esenţial până când toţi vecinii noştri vor înţelege să sprijine învăţătura în limba română, dreptul de exprimare în limba română, şcoli în limba română… Presa rămâne unul din mijloacele de a menţine spiritul, cultura, limba, vii şi de a le promova, dacă vreţi, de a le ţine în portofoliul de cunoştinţe, de a ţine limba română şi cultura românească în portofoliul de cunoştinţe al etnicilor români din afara frontierelor. Considerăm că acest lucru nu este o obligaţie a presei de limbă română din afara frontierelor, ci este o libertate, libertatea presei de a promova, de a apăra drepturile etnicilor români în ţări în care aceasta nu este una din priorităţile statelor respective.”
Ţin minte când am auzit pentru prima dată un astfel de discurs. S-a întâmplat acum vreo cinci ani, la sediul AŢRU, când Titus Corlăţean, şeful de atunci al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni le-a atras atenţia mai marilor de la Autoguvernarea pe Ţară, că pe lângă şcoală şi biserică, al treilea pilon extrem de important în viaţa unei minorităţi este… presa. Mulţi au înghiţit atunci în sec, pentru că nu prea le-a fost pe plac. Le-a amintit de faptul că ei încă nu stăpânesc sută la sută presa, ceea ce în gândirea lor înseamnă că încă nu sunt atotputernici. S-au pus apoi pe treabă, şi-au înfiinţat propria publicaţie pe care o scriu chiar angajaţii AŢRU, că doar ziarist poate să fie oricine, şi au elaborat un plan mişelesc cum să distrugă ceea ce exista deja de o jumătate de secol.
În ce priveşte cei trei piloni importanţi, situaţia de azi din Ungaria este foarte gravă: învăţământul românesc este la pământ şi doar un miracol ar mai putea să-l ridice de acolo şi să-l îmbunătăţească, biserica este expusă unor situaţii umilitoare, de cerşetor, din cauza finanţării foarte proaste, iar presa este forţată să îngenuncheze şi să renunţe la libertatea de exprimare, dacă mai vrea să existe.
Eva Iova (Editorial apărut în nr. 33 al Foii româneşti)

Autoportrete noi

2009-08-13T22:51:00.002+02:00

Am fost în Istria…

2009-08-13T22:49:00.002+02:00

Minunata Opatija

Protestul "Foii româneşti" continuă…

2009-07-06T22:57:00.004+02:00

Pentru că situaţia săptămânalului "Foaia românească" este în continuare incertă, continuăm protestul nostru faţă de decizia autorităţilor maghiare pentru a reduce la jumătate finanţarea singurului săptămânal românesc din Ungaria.
Citiţi aici ultimul număr al Foii româneşti, din 3 iulie 2009.

Despre "Foaia românească" la ultima ediţie a Ecranului Nostru

2009-05-06T17:17:00.003+02:00

In memoriam Aurel Papp

2009-04-27T21:16:00.004+02:00

Un film la Ecranul Nostru în memoria fostului nostru coleg, Aurel Papp. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Aurel, n-o să te uităm niciodată!

În Ungaria, cuvântul scris românesc este incomod

2009-04-18T09:25:00.002+02:00

Fundaţia Publică pentru Minorităţi din Ungaria a decis în Joia Mare: săptămânalul „Foaia românească” va primi pentru acest an doar 50% din suma de finanţare destinată presei scrise româneşti din Ungaria (13,8 milioane forinţi). Cealaltă jumătate a fost votată pentru susţinerea revistei Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, „Cronica”, care până acum a apărut lunar şi de un an bilunar, iar de pe acum vrea să apară săptămânal.
„Foaia românească”, revista tradiţională a românilor din Ungaria apare din anul 1951. Revista cu apariţie lunară în primii ani, din 1978 apare săptămânal. Pe lângă tradiţie, atuurile acestei publicaţii sunt că până acum a supravieţuit tuturor schimbărilor, fiind azi o revistă vie, cu mulţi abonaţi, iar varianta online (www.foaia.hu) este citită lunar de 10–11 mii de cititori. „Foaia” a fost înfiinţată şi este editată şi azi de Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, principala organizaţie civilă a românilor de aici, care este o uniune a asociaţiilor locale româneşti.
„Cronica” este o publicaţie a AŢRU, ce apare din 2001 şi este în primul rând o portavoce a conducerii Autoguvernării pe Ţară. Cei care vor s-o citească, cu chiu cu vai pot încerca la adresa: www.atruroman.hu. Arhiva n-o căutaţi, pentru că nu are. Pentru necunoscători, în două cuvinte despre AŢRU: este aleasă pe baza foarte democraticei Legi a Minorităţilor din Ungaria de către numeroşi neromâni şi astfel este compusă din numeroase persoane care nu au nici o legătură cu comunitatea românească din Ungaria, nu cunosc limba, cultura, tradiţiile române.
Membrii Curatoriului (= consiliul de administraţie) Fundaţiei Publice pentru Minorităţi, care cu toţii sunt delegaţi ai autoguvernărilor pe ţară a naţionalităţilor, au spus cu gura că decizia nu a fost una politică. Însă, e una să spui cu gura, şi să faci altceva cu fapta. Iar noi nu suntem proşti. Înţelegem mai bine din fapte, decât din vorbe.
Mesajul transmis de Curatoriu către comunitatea românească din Ungaria este unul pe care-l înţelegem foarte bine:
1. Băgaţi-vă pumnul în gură şi înghiţiţi tot!
2. Acceptaţi odată pentru totdeauna că în această ţară singurul for legitim este Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria. Nici să nu vă mai treacă prin cap altceva!
3. Nu mai faceţi scandal! Nu mai adunaţi semnături, pentru că părerea voastră nu interesează pe nimeni! Bucuraţi-vă că mai existaţi!
4. E criză financiară. Să nu vreţi mai mulţi bani!
Vremurile sunt cum sunt, ne acomodăm, dar niciodată nu o să acceptăm nedreptatea care s-a făcut revistei româneşti cu un trecut de aproape 60 de ani, care este o moştenire incontestabilă a comunităţii noastre. S-au înjumătăţit banii „Foii” pentru a se da unei gazete de perete a AŢRU, care nu va deranja niciodată pe nimeni la Budapesta şi care va asista la asimilarea totală şi definitivă a românilor din Ungaria.
Şi încă ceva: e o porcărie parşivă să dai vina pe criză, să iai banii dintr-o parte şi să-i bagi în buzunarele altora, care se prefac că scriu revistă românească.

La poalele Golgotei

2009-04-18T09:23:00.002+02:00

Motto: „Iar ei, luând arginţii, au făcut aşa cum au fost învăţaţi.” (Matei 28:15)

În momentul când scriu aceste rânduri, deja peste 700 de români din toată lumea au semnat petiţia online pentru susţinerea apariţiei săptămânalului „Foaia românească”. Conducătorii principalelor noastre instituţii şi persoane particulare, români simpli din satele noastre tradiţionale au scris scrisori, emailuri, au făcut liste cu alte sute de semnături, unii chiar au venit personal la redacţie să-şi iscălească numele pe scrisoarea de protest. Cel mai mult dintre toate m-au impresionat totuşi semnăturile online ale numeroşilor români din Chişinău, Republica Moldova. În timp ce în ţara lor este revoluţie, se fraudează alegeri, se falsifică adevăruri, ei se simt responsabili (şi) pentru mănunchiul de români din Ungaria şi luptă alături de ei contra desfiinţării unei reviste. Nu avem cuvinte să le mulţumim. Ştim doar că semnătura fiecărui român de dincolo de Prut înseamnă pentru noi, românii din Ungaria, o lecţie. O lecţie cum să-ţi păstrezi limba şi identitatea şi în cele mai vitrege condiţii. Cum să lupţi pentru adevăr şi pentru dreptate. Cum să nu laşi să domnească răul şi minciuna.

Suntem în Săptămâna Patimilor, săptămâna în care ne spovedim, ne mărturisim păcatele, ne căim şi cerem iertare pentru tot răul ce l-am făcut în viaţa noastră. Aceasta este săptămâna pe care o începem cu tristeţe, pentru că ne amintim de trădarea lui Iuda, de răstignirea lui Hristos pe cruce, dar o încheiem în linişte şi lumină, deoarece credem în Înviere, în izbânda binelui asupra răului.

La începutul acestei săptămâni, când aştern pe hârtie aceste gânduri, asupra existenţei săptămânalului „Foaia românească” stăpâneşte incertitudinea. Soarta ei se va decide în Joia Mare. Cei care vor lua decizia finală, membrii Curatoriului Fundaţiei Publice pentru Minorităţi, vor hotărî dacă revista noastră tradiţională va mai dispune de fondurile necesare apariţiei (la care Ungaria se obligă prin lege) sau, după 30 de ani de apariţie săptămânală, se va reduce la apariţie lunară, aşa cum era prin anii 1950–60, după care încetul cu încetul se va desfiinţa total. La fel ca în vremurile când Iisus trăia pe pământ, şi azi se găsesc destui oameni asemănători cu Iuda Iscarioteanul, care pentru 30 de arginţi îşi vând aproapele, neamul, fratele. Din voinţa de a avea şi mai mulţi bani (şi nicidecum pentru a face o gazetă săptămânală mai bună), Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria i-a trădat, şi nu pentru prima dată, pe românii din Ungaria. Să mârşăveşti la desfiinţarea unei instituţii a comunităţii din care pretinzi că faci parte, este o trădare de cel mai înalt nivel. Fundaţia Publică este pusă în rolul judecătorului, exact aşa cum era Pilat. În acest moment nu putem şti dacă istoria se va repeta şi membrii Curatoriului măcar îşi vor spăla simbolic mâinile, votând apoi, totuşi, după voinţa AŢRU. Un lucru este cert: trădarea Foii s-a făcut din interior, dar asistă la ea toate neamurile Ungariei, pentru că în Curatoriu sunt reprezentate toate cele 13 naţionalităţi şi partidele ungureşti ale ţării.

Departe de noi voinţa de a ne asemăna cu Cel care şi-a luat asupra Lui păcatele noastre, care a suferit toată umilinţa semenilor săi şi care i-a răsplătit numai cu dragoste. Noi suntem plini de păcate. Noi nu i-am iubit pe cei care în numele nostru au furat şi fură bani în continuare de la stat. Noi nu i-am susţinut pe cei care au votat contra limbii strămoşilor noştri. Şi nu i-am ajutat nici pe cei care au vrut să păcălească şcoala în care au învăţat părinţii, bunicii noştri şi sperăm că vor învăţa şi nepoţii noştri. Avem credinţa că toate acestea sunt lucruri sfinte, pe care trebuie să le apărăm cu orice preţ. Şi orice atentat împotriva sufletului unui neam este o palmă pe obrazul lui Hristos. Iar dacă nu am crede în Înviere, ce rost ar mai avea toate luptele noastre pământeşti?

Eva Iova

Editorial din Foaia românească, 17 aprilie 2009 (www.foaia.hu)

Problema Foii romanesti la Duna Tv

2009-04-18T09:14:00.006+02:00

Közbeszéd, 2009. április 15.

http://www.dunatv.hu/musor/videotar?vid=550161&pid=656970

Közbeszéd, 2009. április 16.

http://www.dunatv.hu/musor/videotar?vid=550562&pid=656970

Problema Foii romanesti in Ecranul Nostru

2009-04-10T18:29:00.001+02:00

PROTEST

2009-04-10T17:55:00.003+02:00

Rugam toti cei care citesc protestul alaturat si sunt de acord cu cele scrise in acesta, sa sprijine prin semnatura sa cauza singurului saptamanal al romanilor din Ungaria. Aici se poate vota online: http://www.petitiononline.com/FOAIAHU/

Megkérünk mindenkit akihez eljut ez a tiltakozó levél, hogy amennyiben egyetért az ebben foglaltakkal, támogassa aláírásával az egyetlen magyarországi román nyelvű hetilap ügyét.
Itt lehet online szavazni: http://www.petitiononline.com/FOAIAHU/

PROTEST
împotriva desfiinţării singurei gazete săptămânale
în limba română din Ungaria, „Foaia românească”

Asociaţiile civile ale românilor din Ungaria, autoguvernările româneşti, reprezentanţii instituţiilor cu competenţă locală şi naţională, precum şi persoanele devotate protejării valorilor culturale româneşti din Ungaria au luat la cunoştinţă cu stupoare decizia grupului de lucru pentru pregătirea finanţării presei scrise pentru minorităţi, al Curatoriului Fundaţiei Publice pentru Minorităţile Naţionale şi Etnice din Ungaria, luată la 3 aprilie 2009, prin care, practic, este desfiinţat un ziar românesc ce apare de aproape 60 de ani.
Comisia Fundaţiei Publice anulează apariţia săptămânalului „Foaia românească” printr-o decizie politică şi, în acelaşi timp, favorizează, fără argumente profesionale, publicaţia bilunară „Cronica”, susţinută de Autoguvernarea pe Ţară a Românilor din Ungaria.
Avem convingerea solidă că autoguvernarea pe ţară a înfiinţat publicaţia mai sus amintită exclusiv cu scopul de a anihila gazeta tradiţională a românilor din Ungaria, „Foaia românească”.
Atragem atenţia factorilor de decizie asupra faptului că legitimitatea conducerii actuale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria este în mod evident nesatisfăcătoare pentru românii din Ungaria. Baza de susţinere a autoguvernării pe ţară este formată din membri străini de comunitatea românească, în primul rând din componenţi ai autoguvernărilor ce funcţionează în Budapesta, iar forul în discuţie, la şedinţa sa de constituire, a interzis folosirea limbii române. Decizia luată de grupul de lucru delegat de Curatoriu susţine indirect hotărârile acestei conduceri autoguvernamentale şi aduce prejudicii grave şi ireversibile libertăţii de exprimare şi a presei.
Semnatarii prezentului Protest le cer reprezentanţilor Fundaţiei Publice să revizuiască propunerea de finanţare făcută de grupul său de lucru şi, în conformitate cu restricţiile financiare previzibile pentru 2009, să asigure bugetul minim necesar pentru apariţia săptămânală a gazetei „Foaia românească”, care are o valoare tradiţională pentru românii din Ungaria.

Jula, 4 aprilie 2009

TILTAKOZÁS
az egyetlen hazai román nyelvű hetilap,
a „Foaia românească” megjelenésének ellehetetlenítése ellen

Magyarországi civil egyesületek, kisebbségi önkormányzatok, helyi- és országos hatáskörű intézmények képviselői, valamint a magyarországi román kulturális értékek iránt elkötelezett személyek megdöbbenéssel fogadták a Magyarországi Nemzeti és Etnikai Kisebbségekért Közalapítvány Kuratóriumának a kisebbségi írott sajtó támogatását előkészítő munkacsoportja 2009. április 3-án hozott döntését, amely a gyakorlatban egy közel 60 esztendős nemzetiségi újság megszüntetését jelenti.
A Közalapítvány bizottsága politikai döntésével beszüntetésre kényszeríti a „Foaia românească” hetilapot, miközben az Országos Román Önkormányzat által fenntartott „Cronica” című kéthetente megjelenő újságot szakmai érvekkel alá nem támasztott módon favorizálja.
Meggyőződésünk szerint az országos önkormányzat a saját kiadványát kizárólag a közösség tradicionális hetilapja ellehetetlenítése céljából hívta életre. Felhívjuk a döntéshozók figyelmét arra, hogy az Országos Román Önkormányzat jelenlegi vezetésének legitimációja meglehetősen gyenge a hazai románok körében. A román országos önkormányzat a támogatói bázisát a közösség számára ismeretlen tagokból álló, főként a Fővárosban működő kisebbségi önkormányzatokra építi, alakuló ülésén pedig megtiltotta a román nyelv használatát. A Kuratórium által kiküldött munkacsoport döntése ennek az önkormányzati vezetésnek a támogatását szolgálja, és súlyos, visszafordíthatatlan csapást mér a szólás- és sajtószabadságra.
A Tiltakozás aláírói arra kérik a Közalapítvány képviselőit, hogy bírálják felül a munkacsoport támogatási javaslatát, és a 2009. évre vonatkozó pénzügyi megszorítások figyelembevételével, biztosítsák a nagy hagyományú újság, a Foaia românească heti rendszerességgel történő megjelenéséhez szükséges minimális költségvetési támogatást.

Gyula, 2009. április 4.

Eva Iova
red.sef, Foaia romaneasca
eva.iova@foaia.hu
www.foaia.hu
+36-66/361-789

9 ani, 7 luni şi 2 săptămâni

2008-10-31T20:52:00.001+01:00

În momentul când aştern pe hârtie aceste rânduri, exact de atâta timp îi „reprezintă” pe românii din Ungaria preşedintele AŢRU, Traian Kreszta. Predicatul l-am pus în ghilimele pentru că, de fapt, nici până azi nu ştim ce anume face (sau ce caută) Kreszta în fruntea Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria.
Ştim însă că nu i-a crăpat obrazul săptămâna trecută, cu doar o zi înainte de şedinţa comună a guvernelor român şi maghiar, să declare în presa maghiară că aşezarea statuii mitropolitului Andrei Şaguna la Jula „nu a fost pregătită în mod profesional” şi că „şi la Comisia Mixtă Interguvernamentală au fost diverse discuţii pe tema statuii”. Primul şi singurul partid care a sărit imediat şi s-a aliat cu părerea lui Kreszta a fost Fidesz-ul din Jula. Partidul de opoziţie al primăriţei din Jula i-a reproşat acesteia că a informat opinia publică doar cu câteva zile înainte de plănuita aşezare a pietrei de temelie a monumentului lui Şaguna şi că, prin asta, a provocat un scandal în oraş. Deci, Kreszta a dat apă la moară, sculându-i pe cei de la Fidesz în capul primăriţei. (Probabil asta îi este pedeapsa primăriţei, pentru că nu a lăsat să ajungă şcoala românească din Jula pe mâna AŢRU.) Culmea este că preşedintele AŢRU, care este viceprimar al Bătaniei şi consilier judeţean din partea partidului socialist, este coleg de partid cu primăriţa Julei! Deci, printr-o singură declaraţie, Kreszta a făcut o trădare multiplă: 1. a trădat cauza Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria şi voinţa de a amplasa în faţa Catedralei din Jula statuia mitropolitului Andrei Şaguna; 2. a trădat şi a minţit întreaga comunitate românească din Ungaria, în numele căreia participă la tratativele bilaterale româno-maghiare şi la şedinţele comune ale celor două Guverne; 3. a pus în situaţie de batjocură minoritatea română din Ungaria, aliindu-se în idei cu extrema dreaptă maghiară, şi lăsând loc unor comentarii xenofobe şi anti-româneşti etc. (Să citiţi numai forumurile de pe internet ale ziarelor judeţene şi o să vedeţi cum nu mai suntem scoşi din „büdös oláh”!)
Numele Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria este pătat – poate pentru totdeauna – de apariţia fenomenului de etnobusiness în Ungaria. Precum şi numele lui Kreszta. Cei cu care Kreszta&comp. s-au prefăcut că se luptă cu 10 ani în urmă, ne-românii care nu au nici o legătură cu limba, cultura, tradiţiile românilor, azi stau, mersi comod, în Adunarea Generală a AŢRU, precum şi în 12 dintre aşa-zisele autoguvernări româneşti de sectoare şi în Autoguvernarea Românească din Capitală. Dacă am putea să adunăm sumele pe care aceste reprezentanţe ne-româneşti le primesc anual de la statul maghiar ca fiind destinate comunităţii româneşti, ne-am izbi de multe zeci de milioane de forinţi, care se cheltuiesc în numele nostru, pe spinarea noastră. Şi Ungaria se mândreşte cu asta, lăudându-se, de exemplu la şedinţele comune de guvern, că dă bani pentru românii din ţară. Nu-i adevărat! Dă bani pentru cei care îi asimilează pe români!
Vinovaţi pentru toate aceste lucruri nu sunt numai cei care le comit, ci şi cei care le permit. Şi le permit deja de zece ani atât Guvernul Ungariei, cât şi cel al României. Ba mai mult, prin recunoaşterea actualei Autoguvernări pe Ţară a Românilor, Budapesta şi Bucureştiul legitimează etnobusiness-ul. La întâlnirea de marţea trecută a comunităţii române cu premierul Tăriceanu ştiţi cu ce s-a prezentat Traian Kreszta? Cu un proiect comun Bătania–Pecica. Am prevenit de multe ori, atât demnitarii cât şi diplomaţia română, că simplul fapt de a sta la aceeaşi masă cu Kreszta&comp. reprezintă o recunoaştere tacită a acestei adunături nereprezentative, cu consecinţe dintre cele mai grave pentru comunitatea românească din Ungaria. Compromiterea, deocamdată de moment, a proiectului Andrei Şaguna este un exemplu. Ce credeţi, Mitropolitul Baron Andrei Şaguna ar fi stat la masă cu Traian Kreszta?
Eva Iova
(Editorial din Foaia românească, 31 octombrie 2008)

Pro şi contra statuii lui Andrei Şaguna la Jula

2008-10-31T20:40:00.001+01:00

În timp ce presa din România nu prea scrie nici după zece zile despre scandalul izbucnit în jurul amplasării statuii lui Andrei Şaguna la Jula, presa din Ungaria şi, mai ales, forumurile de pe internet sunt pline de declaraţii anti-româneşti şi comentarii de ură la adresa românilor din Ungaria. Toată presa maghiară, şi nu doar cea de extrema dreaptă, prezintă figura mitropolitului român ca fiind un înverşunat antimaghiar, deci nu are ce căuta pe teritoriul Ungariei o statuie a lui Şaguna.
Partidul Fidesz-MPSZ din Jula a dat publicităţii un comunicat în care, ataşându-se la părerea preşedintelui AŢRU, Traian Kreszta, consideră că decizia amplasării unei statui a lui Şaguna nu a fost bine pregătită şi că asta a provocat un scandal la Jula. Viceprimarul Erdmann Gyula, fost director al Arhivei din Jula, merge mai departe. Într-un articol publicat în săptămânalul local „Gyulai Hírlap”, acesta descrie pe scurt activitatea lui Şaguna, acordând o parte mai însemnată neprieteniei lui cu ungurii: „Este incontestabilă responsabilitatea lui în izbucnirea şi răspândirea revoltei înarmate a românilor contra revoluţiei maghiare din Ardeal.” Domnul viceprimar probabil nu ştie, că ce e bine pentru unii, nu întotdeauna este bine şi pentru alţii. Ceea ce s-a întâmplat atunci în Ardeal nu a fost o revoltă, ci o revoluţie românească, pe picior de egalitate cu cea maghiară. Din cauza obtuzităţii maghiare şi mai ales a lui Kossuth, care vroia o singură naţiune, de limbă maghiară, în Transilvania, s-a ajuns la o confruntare armată între cele două tabere. Şi încă ceva: în timp ce trupele „revoluţionare” maghiare au ucis civili şi au distrus biserici româneşti, trupele de „revoltă” ale românilor conduse de eroul nostru naţional, care ar merita mai mult decât Bălcescu o statuie în Ungaria, au bătut armata revoluţionară maghiară de i-au mers fulgii. Asta, aşa pentru informarea domnului „istoric”.
În continuare cităm, în traducerea noastră, argumentele lui Erdmann contra amplasării statuii lui Şaguna la Jula: „Planul statuii (lui Şaguna – n.n.) la Jula este mai mult decât o greşeală. La tratativele de la Sibiu, unde s-a discutat şi despre problema statuii, partea maghiară probabil că nu a fost bine informată; sperăm că aşa a fost, pentru că asta ar fi o greşeală de iertat, nu însă şi acordul conştient cu un plan care jigneşte sentimentele, demnitatea şi respectul faţă de morţi al maghiarimii.
Noi, aici la Jula, suntem mulţi cei care (urmând exemplul nobil al înaintaşilor) suntem adepţii înflăcăraţi ai colaborării paşnice, corecte şi ai respectului reciproc al naţionalităţilor maghiară, română şi germană. Nutrim speranţa că românii de bun simţ, bine informaţi şi interesaţi în colaborarea paşnică vor înţelege poziţia noastră contra statuii plănuite, şi nicidecum nu va considera aceasta ca o poziţie duşmănoasă.
Ştim că Şaguna a făcut mult bun învăţământului şi culturii române şi a avut un mare merit în despărţirea bisericilor ortodoxe română şi sârbă, în anul 1864, în obţinerea independenţei bisericeşti a românilor. Dar nici asta nu justifică amplasarea statuii lui pe teritoriul Ungariei.”
Zilele trecute, şi Uniunea Organizaţiilor Civile din Jula a dat publicităţii un comunicat referitor la acest subiect, care este de cu totul altă părere:
„Prezidiul Uniunii Organizaţiilor Civile din Jula respectă memoria istorică progresivă a tuturor popoarelor, naţiunilor şi naţionalităţilor, deoarece în conştiinţa tuturor naţiunilor există nume care sunt rostite cu evlavie şi există evenimente istorice, care – şi numai prin denumirea lor – iradiază demnitate, poruncesc linişte.
În memoria poporului român, episcopul Andrei Şaguna este întruchiparea dezvoltării, a ascensiunii. Prin amplasarea statuii se va comemora acest fapt istoric. Toată lumea are dreptul la amintire, aşa cum o avem şi noi. Din acest motiv, sprijinim ideea amplasării statuii.” Semnează dr. Fábián Mihály, preşedinte.
La întâlnirea din 21 octombrie, la Seghedin, a premierului României Călin Popescu-Tăriceanu cu comunitatea românilor din Ungaria a luat parte şi ministrul român al culturii, Adrian Iorgulescu, care i-a informat pe cei prezenţi că problema amplasării statuii lui Şaguna la Jula este stabilită cu partea maghiară, nu se mai pune sub semnul întrebării, iar Ministerul Culturii de la Bucureşti a ales deja şi sculptorul care va realiza monumentul. Un comunicat publicat pe site-ul ministerului român informează: „Decizia privind organizarea Concursului de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului «Andrei Şaguna» a fost luată de către Ministerul Culturii şi Cultelor, ca urmare a acordului realizat cu ocazia celei de-a treia Reuniuni Interguvernamentale Româno–Ungare, din anul 2007. Amplasamentul Monumentului a fost stabilit într-un spaţiu public semnificativ, aflat în zona Parcului Catedralei Ortodoxe Române din oraşul Jula (Gyula – Ungaria).
În data de 13. 10. 2008, Ministerul Culturii şi Cultelor a organizat Concursul public de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului „Andrei Şaguna”, potrivit prevederilor Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2584/03.10.2008 privind organizarea Concursului de creaţie plastică pentru realizarea Monumentului Andrei Şaguna în oraşul Jula (Gyula), Ungaria.
Comisia de Jurizare a concursului, formată din: Virgil Ştefan Niţulescu – Secretar General M.C.C. – preşedinte, Mihai Oroveanu, director general M.N.A.C. – membru, Ana Maria Zahariade, arhitect – membru, Ioana Vlasiu, istoric de artă – membru, Aurel Vlad, sculptor – membru, Cristian Bedivan, sculptor – membru, Florian Stanciu, arhitect – membru, Monica Morariu, Compartimentul Monumente de For Public, Arhitectură – MCC, secretar tehnic, a primit spre evaluare un număr de 8 propuneri aparţinând artiştilor: Doru Drăguşin, Darie Dup, Krisztina Dup, Cătălin Munteanu, Giulian Dumitriu, Bogdan Iacob, Ioan Ladea, Nicolae Stoica.
Înainte de începerea procesului de evaluare, domnul Virgil Ştefan Niţulescu, preşedintele Comisiei, a făcut o prezentare generală a contextului în care se desfăşoară concursul. Luând la cunoştinţă cele prezentate, Comisia a procedat la evaluarea propunerilor prezentate şi a acordat voturi. Proiectul desemnat câştigător aparţine sculptorului Ioan Ladea”, se arată în comunicatul publicat pe cultura.ro.

Problema statuii lui Şaguna în Ecranul Nostru

2008-10-23T09:44:00.000+02:00

Umbra lui Şaguna

2008-10-23T09:34:00.001+02:00

Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că Andrei Şaguna este atât de cunoscut în Ungaria cum ni s-a demonstrat zilele trecute pe anumite forumuri şi reviste online ungureşti. Toţi aveau părere despre mitropolitul Ardealului, de parcă s-ar învăţa despre el la orele de istorie din şcolile ungureşti. După ce primăriţa Julei a anunţat la o conferinţă de presă că se plănuieşte punerea pietrei de temelie a statuii lui Şaguna în faţa Catedralei Ortodoxe din Jula, Asociaţia „Jobbik Magyarországért” („Pentru o Ungarie mai bună”), filiala din Jula, organizaţie de extrema dreaptă, a dat publicităţii imediat un comunicat în care avertiza că dacă va fi nevoie vor împiedica acest lucru cu propriile lor trupuri. Se zvonea prin Jula că festivitatea va fi „onorată” şi de prezenţa Gărzii Ungare. Poate băieţii au vrut doar să-şi aerisească uniformele... Oricum, nu li s-a oferit ocazia, pentru că inaugurarea s-a amânat.
Ruşinos este că la apelul „Jobbik” au reacţionat pozitiv şi unii consilieri din Jula, ba mai mult şi ziarul judeţean Békés Megyei Hírlap, care a prezentat subiectul într-un stil ultra-naţionalist, atrăgând atenţia încă din titlu că la Jula se plănuieşte inaugurarea statuii unui episcop „anti-maghiar”. Picanteria este că nici unul din cei doi protagonişti principali negativi ai evenimentelor nu sunt maghiari: gălăgiosul şi exhibiţionistul consilier local este de naţionalitate germană, chiar e şi membru în Autoguvernarea Germană din oraş, iar preşedintele filialei „Jobbik” din Jula are o bunică cu numele de Ardelean (Árgyelán). Acesta din urmă probabil ar explica aşa că familia bunicii sale este maghiară, dar a venit din „Erdély” şi de aceea se cheamă aşa. Poate găseşte pe cineva care să-l şi creadă.
Până duminică, când a apărut comunicatul Episcopiei Ortodoxe din Jula, nici o instituţie sau organizaţie românească din Ungaria nu a reacţionat la atacurile aduse memoriei lui Andrei Şaguna. Luni, totuşi, şi-a deschis gura şi preşedintele Autoguvernării pe Ţară, dar mai bine n-ar fi făcut-o. Ca de obicei, şi de această dată, Kreszta a apărat pe oricine, numai interesele comunităţii pe care pretinde că o reprezintă nu. După părerea lui, problema este că „nu a fost pregătită în mod profesional” aşezarea statuii lui Şaguna, dar a criticat şi faptul că cele două Guverne au decis despre acest proiect înainte ca în Comisia Mixtă Interguvernamentală să se fi ajuns la un consens. Mai avem şi noi nişte nelămuriri: în acest colţ întunecat al Europei, comisiile decid peste Guverne? Chiar nimeni nu a observat că această hotărâre a fost luată deja de 11 luni, cu toate că în acest timp şi Comisia Mixtă s-a întrunit de mai multe ori? Şi, mai presus de orice, ce dracu are a face comisia mixtă cu Andrei Şaguna? Noi, românii din Ungaria, vrem această statuie şi nu avem nevoie de „acordul” unor politicieni care, probabil mulţi dintre ei, nici nu ştiu prea bine cine a fost Şaguna.
S-a întâmplat acest circ cu câteva zile înainte de următoarea şedinţă comună a Guvernelor României şi Ungariei, în aceeaşi perioadă când preşedintele UDMR-ului (ce-o fi şi în capul ăstuia?) propune ca în Ardeal să se introducă obligativitatea învăţării limbii maghiare... pentru toţi românii!!! Prostia ungurească se pare că nu cunoaşte limite. După ce şi-au asimilat minorităţile aproape în totalitate, au făcut să ne fie ruşine de ceea ce suntem, să ne lepădăm de limba şi credinţa noastră, să devenim ca nişte maimuţe care dansează şi cântă când este cazul, această populaţie majoritară acum a ajuns să se sperie de o statuie. De statuia lui Şaguna. Să fie oare actual şi azi ceea ce a scris Ioan Lupaş exact cu o sută de ani în urmă? „E posibil să mai aibă numele lui Şaguna şi azi un sunet cam neplăcut – pentru unii! Acest sunet, care seamănă foarte mult a mustrare pentru cei ce nu-şi îndeplinesc datoria conştient şi cu demnitate, va fi bine să-l păstreze şi în viitor. Pentru toţi Românii de bine însă acest nume va trebui să răsune, cât mai des şi mai înteţit, ca o trâmbiţă de chemare la muncă nepregetată, la luptă conştientă şi neşovăitoare, la îndeplinirea bărbătească, fără zăbavă, a datoriilor faţă de lege şi neam…”
Eva Iova
(Editorial din nr. 43 al Foii româneşti, 24 octombrie 2008)

Statuia mitropolitului ortodox agită spiritele la Jula

2008-10-23T09:29:00.002+02:00

Săptămâna trecută, la Jula se plănuia depunerea pietrei de temelie a statuii marelui mitropolit Andrei Şaguna, în faţa Catedralei ortodoxe Sf. Nicolae. Iniţiativa s-a amânat din cauza presiunii făcute de Asociaţia „Jobbik” (o asociaţie de extrema dreaptă) şi de avertismentul că la manifestare va participa şi Garda Maghiară.

Prima dată scandalul a fost prezentat numai în presa locală şi judeţeană, ca peste o zi acesta să fie publicat şi de ziarele centrale din Budapesta. În majoritatea scrierilor, figura mitropolitului român Andrei Şaguna, care de altfel s-a născut la Mişcolţ, este prezentată ca fiind un înverşunat anti-maghiar. Partidele şi presa de extrema dreaptă s-au îmbulzit să aducă cât mai multe argumente, de ce nu are loc în Ungaria o statuie a lui Andrei Şaguna, comparându-l tot timpul cu criminalul de război Wass Albert din Secuime, uitând că busturile, statuile, plăcile acestuia împânzesc toată Ungaria, dar şi în Transilvania există deja 6 astfel de monumente. Reacţiile extremiştilor au fost încurajate şi de un comunicat al Uniunii Mondiale a Maghiare, care a cerut la fel să se boicoteze inaugurarea unei statui a mitropolitului ortodox Andrei Şaguna pe teritoriul Ungariei.
Menţionăm că despre amplasarea acestei statui la Jula, în faţa Catedralei ortodoxe, s-a decis deja cu un an în urmă, la şedinţa comună a Guvernelor României şi Ungariei, care a avut loc la Sibiu. Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria a dat publicităţii luni un comunicat, în care se delimitează de toate acuzele extremiştilor maghiari şi argumentează de ce este justificată realizarea unei statui a lui Andrei Şaguna la Jula.

Comunicatul Episcopiei
Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria a luat act cu bucurie de iniţiativa celor două Guverne, Român şi Maghiar, din şedinţa comună care a avut loc în luna noiembrie 2007 la Sibiu, de a sprijini ridicarea la Jula a unei statui a Marelui Mitropolit Ortodox Român al Ardealului, Andrei Şaguna. La 200 de a ani de la naşterea sa, Mitropolia Ardealului a decis ca anul 2008 să fie declarat „An comemorativ Andrei Şaguna”, idee preluată şi sprijinită în acelaşi timp şi de către UNESCO.
Născut la Mişcolţ, oraş aflat în Nordul Ungariei şi având studiile făcute la Pesta, cel care avea să fie viitorul Mitropolit al Ardealului s-a remarcat în mod deosebit prin darurile sale, fiind un reprezentant de seamă al Bisericii noastre Strămoşeşti, de numele lui legându-se realizări importante pentru credincioşii ortodocşi români din Transilvania şi Ungaria: restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, înfiinţarea Institutului Teologic din Sibiu, editarea „Telegrafului Român”, unul dintre cele mai vechi ziare în limba română din Transilvania, organizarea învăţământului românesc prin deschiderea a aproximativ 800 de şcoli poporale româneşti şi multe altele. Tot de numele Marelui Mitropolit Andrei Şaguna se leagă şi elaborarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, după principiile căruia se conduce Biserica Ortodoxă Română până în ziua de astăzi.
Realizările memorabile ale Mitropolitului Andrei Şaguna au contribuit hotărâtor la emanciparea naţional-bisericească a românilor din Transilvania şi Ungaria de atunci.
Reacţiile care au apărut pe plan local vizavi de această intenţie nobilă a Bisericii noastre au fost cu totul nepotrivite şi nefondate. Ţinând cont de faptul că rolul dintotdeauna al Bisericii a fost acela de a Îl sluji pe Dumnezeu şi pe credincioşii care o alcătuiesc şi nicidecum de a crea conflicte sau neînţelegeri între oameni sau naţionalităţi, respingem cu hotărâre acuza că am fi dorit să provocăm vreo incitare între cei care trăiesc astăzi în pace în oraşul Jula.
Dorinţa noastră de a ridica statuia Mitropolitului Andrei Şaguna lângă Catedrala Episcopală din Jula este perfect întemeiată ţinând cont de realizările sale. Considerăm că aceasta va contribui la întărirea identităţii spirituale şi naţionale a comunităţii noastre ortodoxe româneşti din Ungaria şi constituie în acelaşi timp un drept elementar de care se bucură orice minoritate care trăieşte astăzi într-o ţară din Uniunea Europeană.
Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria
E.I.

Război românesc pe Hir6

2008-10-03T21:50:00.004+02:00

Miercuri a apărut o ştire pe www.hir6.hu despre o întâlnire pe tema dorinţei Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria de a prelua liceul românesc din Jula. Subiectul a pus pe jar multe persoane. Dacă nu credeţi, citiţi pe Hir6. Mai ales comentariile!

Românii din Bătania la "Aktív"

2008-10-03T21:48:00.001+02:00

Au dispărut ortodocşii din Bihor

2008-09-17T21:18:00.000+02:00

Afirmaţia din titlu s-a întâmplat numai în mintea unora, care din neglijenţă, din amatorism sau din rea voinţă au realizat un site pe internet în care, în afară de una singură, toate localităţile tradiţionale româneşti din judeţul Bihor din Ungaria sunt prezentate ca având biserică greco-catolică. Este vorba despre site-ul www.hajdubihar.eu, care doar la prezentarea comunei Săcal semnalează că aceasta are şi biserică ortodoxă română. În rest, de la Apateu până la Vecherd toate bisericile sunt prezentate ca fiind greco-catolice.

Pagina de internet a fost realizată de Consiliul Judeţean din Dobriţân, care cu siguranţă a cheltuit o groază de bani pentru a face traducerile tuturor informaţiilor în nu mai puţin de 8 limbi, printre care şi româna. Citind prima dată varianta românească, am crezut că probabil traducătorul a greşit, dar când am citit şi varianta originală, cea în limba maghiară, a trebuit să constatăm că nu acesta a greşit, ci cel care a întocmit textul. Traducătorul a făcut însă un lucru la fel de grav: şi-a bătut joc de limba lui Eminescu cu o traducere atât de proastă, încât te doare capul când o citeşti. (Doar un exemplu: cuvântul „szállás” (cazare) este tradus sălaş!) Alte mostre: „Comuna înfiinţată în secolul 14 a figurat în legea transilvaniei din anul 1626 ca şi un oraş haiducesc colonizat de către Bocskai. Localitatea Vekerd a devenit de mai multe ori depopulată. Recolonizarea sa definitivă a pornit în anul 1720, prin mutarea iobagilor români. Marea majoritate a populaţiei a fost de religie greco-catolică.” La care noi adăugăm: Vecherdul niciodată nu a fost oraş, iar singura biserică existentă în acest sat este cea ortodoxă, deci populaţia nu putea fi de religie greco-catolică. Despre Jaca autorii site-ului scriu: „În secolul al 18-lea, lângă populaţia ungară au fost mutaţi aici şi locuitori români, dată la care a fost construită şi biserica reformată şi greco-catolică.” Dacă nu va tulburat destul, citiţi site-ul.

Singura localitate din Bihorul unguresc, unde majoritatea populaţiei este românească iar biserica din sat este chiar greco-catolică, este Bedeul. Oamenii din Bedeu, mai puţin copiii şi tinerii, şi azi vorbesc româneşte pe stradă sau la alimentară, cu toate că în biserică ascultă slujbele duminicale numai în limba maghiară. Şi totuşi, dacă ar fi să ne luăm după documente, atunci Bedeul ar putea fi declarat ca unicat în această ţară. Cu câţiva ani în urmă, vizitând biserica din acest sat, la intrare am dat de un document înrămat pe care scria că locuitorii Bedeului sunt... unguri românizaţi!!! Nu trebuie să fii mare istoric ca să-ţi dai seama de aberaţia acestei constatări, mai ales într-o ţară ca Ungaria, unde asimilarea naţionalităţilor ajunge aproape de nivelul perfecţiunii. Ca să scrii că nişte bieţi ţărani români au asimilat ungurii trebuie să fii ori prost, ori nebun.

Tendinţa de a prezenta românii din Ungaria ca fiind toţi greco-catolici nu este o noutate. Cu câţiva ani în urmă, şi în Jula a apărut un album fotografic în care Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sf. Nicolae” din centrul oraşului este prezentată ca fiind greco-catolică. Nici atunci şi nici de atunci nu am auzit ca cineva din rândurile comunităţii noastre să fi protestat faţă de acest lucru sau măcar să ceară vreo rectificare. Faptul că suntem delăsători înseamnă că şi noi, românii din Ungaria, contribuim la un fals istoric, la crearea unor documente prin care trecutul şi simpla noastră prezenţă pe aceste meleaguri ungureşti este ştearsă cu buretele. E o dovadă de iresponsabilitate dacă lăsăm să se creadă că este vorba doar de o simplă greşeală, şi nu de reavoinţă.

(Editorial din Foaia românească, nr. 38, 19 septembrie 2008)

Prefăcătorie transfrontalieră

2008-09-11T20:42:00.001+02:00

Când am văzut cine a reprezentat România la inaugurarea noii şcoli româneşti din Bătania, a trebuit să constatăm că: 1. ori au dispărut românii din Ministerul Educaţiei din Bucureşti; 2. ori dacă totuşi nu au dispărut, e clar că nu le mai pasă de românii din Ungaria, pe care îi consideră o cauză pierdută. Doamna de la Bucureşti, care a onorat cu prezenţa festivitatea de inaugurare a şcolii din Bătania şi a adus vestea bună a unei hotărâri de guvern, prin care noua şcoală din Bătania se va îmbogăţi cu material logistic în valoare de 100.000 de euro, pe nume doamna Gabriella Pásztor, este Secretar de Stat pentru Învăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale şi Relaţii cu Parlamentul, în cadrul Ministerului Educaţiei de la Bucureşti.

Să fi ajuns oare româna o limbă minoritară în România? Sau la Bătania nu „Şcoală Română” s-a inaugurat, aşa cum scrie în hotărârea de guvern? Din neglijenţă sau poate din dispreţ faţă de (oricât de mica) comunitate românească din Ungaria, nu s-a găsit nici un singur reprezentant român în Ministerul Educaţiei de la Bucureşti, care să bată drumul până la Bătania şi să încurajeze profesorii şi copiii din oraşul de lângă graniţă că va fi în folosul lor dacă îşi vor păstra limba şi identitatea română. Este un nonsens, o absurditate, ca un secretar de stat de origine maghiară, de altfel probabil un specialist bun în domeniul său de activitate, să încurajeze acest lucru. Pentru simplul fapt că nu este treaba lui. Aşa cum, după cunoştinţele noastre, Ministerul Educaţiei din Budapesta nu a trimis-o niciodată pe directoarea Departamentului pentru Minorităţi Naţionale, care de altfel este tocmai de origine română, născută la Micherechi, să inaugureze o şcoală maghiară în Miercurea Ciuc sau la Târgu Secuiesc. Pentru că datoria ei nu este asta.

Şi înainte să-i treacă prin minte cuiva să ne acuze de lipsa de deschidere spre prietenia româno-maghiară sau de cea mai mică ură împotriva ungurilor, ţinem să accentuăm că nu ne interesează dacă şcolile ungureşti din România mai sunt cu adevărat ungureşti, dacă acolo se vorbeşte şi în cancelarie în limba maghiară sau dacă toţi elevii reuşesc să înveţe limba maghiară. Asta este lupta lor, a ungurilor de acolo, şi nu a noastră. Noi nu putem şi nici nu trebuie să rezolvăm problemele învăţământului unguresc din afara graniţelor Ungariei. Exact aşa cum nu ungurii din România trebuie să lupte pentru şcolile româneşti din Ungaria. Din simplul motiv că aceasta nu este lupta lor.

România greşeşte când lasă ca învăţământul românesc sau cultura românească, cei mai importanţi piloni ai supravieţuirii unei naţii, să fie reprezentate în afara graniţelor de persoane de altă etnie decât româna, mai ales în ţările vecine unde trăiesc şi comunităţi de români. Nu punem la îndoială pregătirea profesională a acestor persoane, însă nu arată bine pentru comunităţile minoritare ca limba, cultura neamului lor să fie reprezentate de cineva de alt neam. Românii din Timoc niciodată n-o să-l creadă pe un sârb din România că vrea cu adevărat să introducă predarea limbii române în şcolile din Serbia, precum nici românii din Chişinău sau Cernăuţi n-o să creadă un rus din România că vrea întărirea sentimentului românesc în şcolile lor. România ar trebui să termine odată pentru totdeauna să se comporte ca o ţară a nimănui, mai ales în relaţia cu românii din jurul graniţelor, care nu au emigrat niciodată din România, ci sunt acolo unde sunt fără voia lor. Pentru că aşa a vrut istoria.

Sau să fie mesajul României pentru românii din Ungaria unul cinic şi care să ne pună pe gânduri? Dacă voi vă prefaceţi că aveţi şcoli româneşti, vă prefaceţi că acolo se învaţă româneşte, atunci şi noi ne prefacem că vă credem...

Eva Iova

Sare pe o rană deschisă

2008-09-01T21:04:00.002+02:00

Deoarece după editorialul din numărul trecut al Foii (www.foaia.hu) am primit mai multe telefoane şi e-mailuri de felicitare - pt care multumesc frumos - m-am gândit să-l public şi pe blog.

Îmi povestea cineva de curând că, ocupându-se cu închiriere de camere pentru turişti la Jula, a avut nişte oaspeţi din România cu care s-au simpatizat şi au dezbătut împreună probleme ale românilor şi ungurilor din acest colţ de Europă. Discuţiile de genul „aşa e la noi... cum e la voi?” au ajuns până la subiectul învăţământului. Românul-oaspete şi-a amintit că ar fi auzit el că parcă şi în Ungaria sunt şcoli româneşti. Da, sunt, zice românul-gazdă, dar nu sunt aşa ca şi la voi, pentru că aici şcolile sunt bilingve, deci copiii învaţă prima dată limba maghiară, că doar trăim în Ungaria, şi numai apoi învaţă şi limba română. Românul-oaspete şi-a putut da seama singur de rezultatul acestei metode atunci când a încercat să stea de vorbă cu copilul de vârstă şcolară al familiei, care nu înţelegerea nici o iotă din româna lui cu accent de România... Acesta se întoarce derutat acasă, în România, cu experienţa că nu toate şcolile „româneşti” din lume sunt la fel: în unele se învaţă româneşte, iar în altele... ungureşte.

Pe 1 septembrie va începe în Ungaria al treilea an şcolar, când nici într-o singură şcoală aşa-zis românească nu se mai predă scrisul şi cititul în limba română pentru elevii din clasa întâi. Până în toamna anului 2005, cei mai mici elevi ai şcolii generale din Micherechi învăţau abecedarul prima dată în limba lor maternă, în română, şi numai din clasa a doua s-a trecut şi la cititul şi scrisul în limba maghiară. Trecerea de la română la maghiară a fost motivată de către şcoală cu creşterea numărului copiilor care vin din căsătorii mixte şi care vorbesc mai puţin sau deloc limba română. De parcă predarea depinde de copii şi nu de profesori şi programa şcolară. Când se duc prima dată la şcoală, copiii de şase ani nu ştiu nici să înmulţească sau să împartă numerele, dar asta nu înseamnă să scoatem matematica din orar şi s-o înlocuim, de pildă, cu gimnastica. Deci, e o scuză prea ieftină să dăm vina pe copii sau pe părinţii lor, care nu sunt obligaţi să-şi dea odrasla la o şcoală românească, ci pot să aleagă liber orice şcoală. În localităţile unde pe lângă şcoala românească există şi altă şcoală, cum e Chitighazul, Aletea sau Bătania, părinţii îşi pot da copilul şi la şcoala maghiară, nu au nici o obligaţie faţă de cea românească. Aberaţia intervine însă atunci când o primărie dintr-un sat cu 3–4 mii de locuitori susţine două şcoli, care de fapt nu diferă cu nimic (sau foarte puţin) una de alta. Bani aruncaţi în vânt, fără nici un rost. Eventual pentru a menţine imaginea falsă că în Ungaria sunt sprijinite naţionalităţile: au şcoli, au drepturi, au de toate...

Niciodată, nici din comunitatea noastră şi nici din afara ei, nimeni nu a cercetat dacă acei elevi de odinioară din Micherechi, Jula, Chitighaz etc., care au învăţat prima dată scrisul şi cititul în româneşte, iar azi sunt medici, jurişti, profesori, contabili, jurnalişti sau orice altceva, ar avea vreo greutate în vorbirea ungurească, dacă nu ar fi fost angajaţi la un loc de muncă numai pentru că ei au învăţat întâi abecedarul românesc, şi nu pe cel unguresc. Liceul românesc din Jula se mândreşte azi cu zeci de generaţii de intelectuali, oameni apreciaţi şi în mediul unguresc, care nu au avut nici un dezavantaj că au învăţat prima dată cum se scrie cuvântul „şcoală” şi nu „iskola”. Sau este printre noi cineva care nu ştie maghiara, numai pentru că a învăţat-o doar din clasa a doua? Eu una nu cunosc pe nimeni.

Atunci când ne luptăm, uneori unii cu alţii, pentru simpla existenţă a unei şcoli sau grădiniţe româneşti, ar trebui să ne rezervăm o parte din energie şi pentru îmbunătăţirea metodelor de predare, să ne certăm, de exemplu, ca elevii să salute adulţii cu „Bună ziua” sau cu „Sărut mâna”, şi nu cu „Jó napot” sau „Csókolom”.

(A apărut în „Foaia românească" din 29 august 2008)

Am fost din nou la Paris...

2008-05-13T22:17:00.008+02:00

Iată că din nou nu m-am ţinut de cuvânt şi nu m-am ocupat de blog. Mi-e ruşine un pic... Dar ca să recuperez, iată nişte poze de la Paris, unde am petrecut marea parte a săptămânii trecute. Am participat la un seminar al jurnaliştilor români din UE, la Paris, la Ambasada României din Franţa. Dar pe lângă seminar am avut timp şi să vedem oraşul.
Primele poze le-am făcut încă din avion, deasupra Budapestei:

Aici ne apropiem deja de Paris:

Ghici, ce e...?

Da, aţi ghicit: acesta este renumitul Turn Eiffel. Pe lângă care niciodată nu am trecut să nu aud vorbă românească...

Şi ziua, şi noaptea este la fel de minunat. Mie-mi place, n-am ce face. M-a vrăjit, m-a cucerit.

Şi la final, o poza mai romantică. Se vede, nu?, că port în ghidul Parisului un trandafir roşu. L-am primit după ce am luat cina la Restaurantul Doina din apropierea turnului. Da, este un restaurant românesc. Nu vă destăinui de unde am primit trandafirul... Parisul este un oraş romantic.

Mâine revin cu poze noi... Mai aveţi puţintică răbdare...

Comunităţi care renasc şi comunităţi care mor

2008-03-12T19:17:00.002+01:00

Părintele Boian sfinţeşte piatra de temelie
a celei de-a doua biserici româneşti din Timoc, Serbia

Românii din Valea Timocului au sfinţit sâmbăta trecută piatra de temelie a unei noi biserici româneşti. Ştirea ar putea fi una banală, de toate zilele, dacă nu ar fi vorba despre o comunitate minoritară de câteva sute de mii de suflete, care trăieşte la sud de Dunăre, în Serbia, şi care nu are dreptul de a se ruga, de a învăţa în limba strămoşilor lor: româneşte. Până acum patru ani, în Timoc nu era nici o biserică ortodoxă română. Atunci, tânărul părinte Boian Alecsandrovici, a ascultat dorinţa consătenilor săi şi a construit, pe un teren proprietate a sa, primul lăcaş de rugăciune, unde liturghia, botezul şi toate tainele sfinte se ţin în limba română. A făcut această biserică cu riscul de a-şi pierde libertatea, deoarece sârbii au vrut s-o demoleze, iar pe Boian să-l bage în puşcărie.

Deşteptarea naţională a românilor din Timoc a început după destrămarea Iugoslaviei. Au început să-şi pună întrebarea, de ce li se spune că ei sunt vlahi şi nu au ţară-mamă, când au aceeaşi limbă cu cei de la nord de Dunăre, care se numesc români. Dulcele lor grai s-a păstrat ca printr-o minune până azi, cu toate că de multe decenii nu au şcoli, biserici sau instituţii. O frumoasă doină îi avertiza, în tot acest timp, ca un blestem, să nu-şi uite niciodată limba: „Ţin minte mic când eram/ Pe bunica ascultam./ Când în poală ea m-a pus/ Şi vorbe dulci mi-a spus./ Mi-a cântat cântec de dor/ Doina timocenilor:/ Măi nepoate, floar’ de crin,/ Cât pe lume vei trăi/ Să te bată crucea mea/ Dacă vei uita cândva/ Limba noastră din bătrâni/ Limba noastră de rumâni.”

Ajungând vineri în orăşelul Negotin, primul om pe care l-am întrebat încotro s-o luăm ca să ajungem la un anumit hotel, ne-a răspuns... în româneşte. Ba mai mult, s-a urcat în maşina noastră, ne-a condus până la hotel, iar în drum ne-a povestit că şi el este român. La fel cum a făcut cu ani în urmă şi acea bătrânică din satul Jeiani din Istria, care arătându-mi drumul, mi-a povestit aproape toată viaţa ei, vorbind aceeaşi limbă cu mine, doar că într-o altă varianta. Nici în Valea Timocului, nici în Croaţia, românii nu învaţă la şcoli să citească şi să scrie în limba română. În Istria nu este nici o biserică în care să se slujească în istroromână. În Timoc este deocamdată una singură. Nu sunt legi şi nici bani, care să le garanteze drepturile elementare pentru a-şi păstra limba, cultura, credinţa.

În acelaşi timp, în Ungaria, pentru minorităţi sunt şi legi, şi bani. Însă nu prea mai este voinţă. Minorităţile, foarte comode şi ele la rândul lor, îşi asumă ideea fixă a ungurilor, cum că poţi să fii bun român, slovac, etc. şi dacă nu vorbeşti în limba strămoşilor tăi, ba mai mult, poţi să ai două sau mai multe identităţi, câte vrei tu. Este la libera ta alegere. Nimic mai fals. Este cea mai bună metodă pentru a asista la sinuciderea unei comunităţi minoritare.

Nici în Ungaria şi nici în altă parte a lumii nu poţi face pe cineva român sau de orice alt neam, dacă el nu vrea. Identitatea ţi-o asumi, nu ţi-o alegi. Te hotărăşti, odată pentru totdeauna, şi apoi te ţii numai de aia. Dacă vrei să fii ceea ce au fost moşii şi strămoşii tăi, nu ai de ales decât să mergi mai departe pe calea lor: să vorbeşti limba lor, să trăieşti după credinţa lor şi să-ţi creşti pruncii în limba şi legea lor. Dacă vrei să fii ungur, să fii ungur, dacă vrei slovac, să fii slovac, dar să-ţi asumi asta. Nu cu gura să fii una şi cu sufletul alta. Iar dacă vrei să fii român, atunci să fii român. Oriunde te-ar arunca soarta.

Iar pentru cei care cred că situaţia minorităţilor din Ungaria este una de invidiat, iată un exemplu care demonstrează contrariul: în timp ce în jurul preotului ortodox român din Timoc stau sute de credincioşi, care cer slujbe în limba română, în nordul Ungariei, o biserică sârbească este plină de păianjeni şi stă să se dărâme. Şi nu este singura, în astfel de situaţie. Viitorul este al celor care cred. Şi este garantat numai pentru cei care nu-şi pierd limba şi credinţa.

Eva Iova

(Editorial, Foaia românească, nr 11, 14 martie 2008)

Un an fără Alexandru Hoţopan

2008-01-29T22:51:00.000+01:00

Exact în ziua când aştern pe hârtie aceste rânduri se împlineşte un an de la încetarea din viaţă a jurnalistului şi etnografului Alexandru Hoţopan. Moartea celui care a condus săptămânalul Foaia noastră timp de două decenii şi a celui care a adunat cele mai frumoase poveşti ale românilor din Ungaria, a lăsat un gol în comunitatea noastră. Acum, după un an de la mutarea lui la Ceruri, îi evocăm amintirea printr-o scriere de-a sa din 2001, care este o meditaţie despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe acest pământ.

Mă tem eu oare de Marea Trecere? La această întrebare – capitală în simplitatea ei – nu pot răspunde totuşi cu „da” sau „nu”. Toţi ne gândim la clipa aceea în care funcţiile biologice ale organismului vor înceta definitiv şi iremediabil. Din cauze diverse, fiecare cugetă la acest lucru cu o intensitate mai mare sau mai redusă, dar sigur mai ales cu ocazia unui deces concret. Gândul însuşi al transformării în neant umple umanitatea de spaime. Şi cu deosebire atunci când dispare o fiinţă apropiată, un prieten bun, o personalitate demnă de respect, e imposibil să nu meditezi la faptul că toţi suntem supuşi dureroasei dispariţii fără întoarcere. Totuşi sentimentul înspăimântător al morţii se precipită şi creşte proporţional cu înaintarea omului în vârstă. Fiecare îşi închipuie sfârşitul în conformitate cu structura şi firea sa proprii. Unii pronunţă fraze banale prin care îşi dezvăluie frica sau, din contră, „nu mă tem, numai să nu sufăr mult”. Ininteligibilul – tocmai fiindcă îi lipseşte înţelesul – nu poate fi cunoscut. Însă e obligatoriu să-l luăm la cunoştinţă! Şi dacă e obligatoriu, cel mai bine e să nu ne preocupe această problemă. Astfel am încercat să procedez şi eu. Am pornit de la faptul că ştiu, simt cum că niciodată nu voi putea desluşi infinitul spaţiului şi al timpului, aşa că am renunţat să caut explicaţii. Cam aşa m-am apropiat şi de gândul sfârşitului. Ştiu, am luat la cunoştinţă că va veni, de aceea cel mai bine e să nu mă preocupe. Dar pot să fac abstracţie de propriu-mi sfârşit? Nu! Ba mai mult, se cade să mi-l pregătesc. Nu la moartea propriu-zisă mă gândesc eu, ci mai de grabă la ceea ce urmează după ea. Trebuie să mă pregătesc ca după dispariţia mea lucrurile să funcţioneze mai departe aşa cum le-am plănuit. Da, eu din acest punct de vedere mă pregătesc… fără niciun fel de temeri! Iată, nu spun că şi fără strângere de inimă. Raţional sau nu, şi eu am un subconştient!

(Aducem mulţumiri doamnei Emilia Martin, care îngrijeşte documentele, scrierile lăsate de Alexandru Hoţopan, pentru că ne-a pus la dispoziţie acest text pentru a fi publicat în săptămânalul Foaia românească.)

Protestul intelectualilor pentru cauza şcolii româneşti din Jula

2008-01-29T22:45:00.000+01:00

Scrisoare deschisă

Reprezentanţi ai instituţiilor româneşti, asociaţii civile, autoguvernări minoritare, personalităţi ale vieţii publice, specialişti, cetăţeni care îşi asumă răspunderea pentru învăţământul românesc din Ungaria protestează împotriva intenţiei conducerii actuale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria de a lua în propria sa conducere cea mai importantă instituţie instructiv-educativă a comunităţii româneşti, Şcoala Generală şi Liceul „Nicolae Bălcescu”, precum şi instituţiile anexate, căminul de elevi şi centrul cultural din Jula.

Obiecţia noastră nu e una de principiu. În caz că noţiunea de autonomie culturală ar fi definită în mod mai concret, am considera un lucru firesc ca comunităţile minoritare din Ungaria, implicit şi românimea, să aibă dreptul de a decide asupra tuturor condiţiilor de funcţionare ale instituţiilor lor.

Protestul de faţă se bazează pe următoarele argumente:

Mai mulţi membri ai Adunării generale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria nu aparţin minorităţii române din Ungaria, nu vorbesc limba română, nu cunosc tradiţiile culturale ale românilor, iar legea electorală în vigoare nu garantează ca în viitor autoguvernarea pe ţară a românilor să fie alcătuită numai din români.
De la înfiinţarea ei, Autoguvernarea pe Ţară nu a elaborat şi nu a prezentat în faţa opiniei publice nici o concepţie instructiv-educativă.
Nu şi-a expus punctul de vedere cu privire la soluţionarea satisfăcătoare a şcolilor bilingve cu un efectiv redus şi a şcolilor în care limba română este obiect de predat.
Nu are nici o concepţie cu privire la îmbunătăţirea învăţământului în general, intensificarea învăţământului bilingv şi al predării limbii române.
După o pregătire adecvată şi o coordonare cu toate părţile în cauză, preluarea şcolilor trebuie începută cu şcolile cele mai periclitate.
Prima şcoală desemnată spre a fi preluată este cea mai însemnată instituţie română instructiv-educativă din Ungaria, cu o funcţionare adecvată, drept urmare, aşezarea ei sub sfera de autoritate a Autoguvernării pe Ţară nu ar genera un învăţământ de mai bună calitate, dimpotrivă, ar crea confuzie.
Luarea în primire nu este pregătită din punct de vedere ideatic, iar Autoguvernarea pe Ţară nu dispune de specialişti pentru îndrumarea învăţământului; nu este cunoscută opinia comisiei pentru învăţământ, problema nu a fost luată în dezbatere.
În aceste împrejurări, preluarea instituţiei ar da dovadă de iresponsabilitate şi ar duce la decăderea nivelului actual al învăţământului.

De aceea, semnatarii Protestului atrag atenţia tuturor conducătorilor şi membrilor comunităţilor confesionale şi laice care se consideră responsabili de învăţământul românesc, a specialiştilor cu experienţă în domeniul instrucţiei şi educaţiei să recurgă la toate mijloacele legale pentru ca cea mai importantă instituţie instructivă şi educaţională a românilor din Ungaria, Şcoala Generală şi Liceul „Nicolae Bălcescu” să nu ajungă pe mâna actualei conduceri a Autoguvernării pe Ţară, organizaţie cu o legitimaţie şi o competenţă profesională precară.

Jula, 25 ianuarie 2008

Şcoala din Jula 2.

2008-01-29T22:40:00.000+01:00

N-a întârziat nici reacţia celor de la AŢRU. Puteţi citi aici.

Şcoala din Jula 1.

2008-01-29T22:36:00.000+01:00

Pe www.hir6.hu puteţi citi un reportaj amplu despre problema şcolii româneşti din Jula.

Premiul ICR pentru redactorul-şef al Foii româneşti

2008-01-10T23:01:00.000+01:00

Pe 11 decembrie, la Palatul Dunărea, Institutul Cultural Român de la Budapesta a organizat, în premieră, o seară „eveniment” prin decernarea Premiului de excelenţă culturală şi a Premiilor Media, pentru personalităţi din Ungaria. Premiile ICR au fost înmânate scriitorului Esterházy Péter, lui Cselényi László, preşedintele postului Duna Tv şi doamnei Eva Iova, redactor-şef al săptămânalului Foaia românească.

La ceremonie au luat parte preşedintele Institutului Cultural Român, Horia Roman Patapievici, Andrei Pleşu, rectorul Colegiului Noua Europă, Mircea Mihăieş, vicepreşedintele ICR, Bogyai Katalin, secretar de stat în Ministerul Culturii din Ungaria, Cornel Ungureanu, critic literar, membru în conducerea Uniunii Scriitorilor din România, Grigore Arsene, preşedintele Asociaţiei Editorilor din România. Trofeele din bronz au fost create de sculptorul Peter Jecza, membru deopotrivă al Academiei de Arte din România şi al Academiei de Arte frumoase din Ungaria.
În cuvântul său de deschidere, doamna director Brînduşa Armanca a precizat că iniţierea acestui eveniment a pornit de la ideea că „dacă ne-am hotărât să reprezentăm cultura, trebuie să respectăm şi să preţuim reciproc operele, atitudinile, prezenţa în cultură”. Horia Roman Patapievici a fost de părere că „cu cât se îndepărtează mai mult cineva de România, cu atât mai mare devine confuzia asupra celor două capitale: Bucureşti şi Budapesta. Uneori, Bucureştiul este considerat capitala Ungariei, iar Budapesta capitala României. Pentru a îndepărta această confuzie am hotărât de la Bucureşti să dăm un premiu la Budapesta”. Referindu-se la cultură, domnia sa a continuat: „În condiţiile de astăzi, în care totul cade sub incidenţa globalizării, viitorul va fi al acelor culturi, care reuşesc să se articuleze pe ele însele şi să mai aducă un plus, vor supravieţui acele culturi care vor reuşi să iasă din peştera platonică”.
Invitată să ia cuvântul, Bogyai Katalin, secretar de stat în Ministerul Culturii din Ungaria i-a felicitat pe iniţiatori pentru acest gând şi gest, mărturisind că este „un cadou pentru ambele părţi”, iar atunci când a aflat despre ideea decernării acestui premiu, a regretat că nu partea maghiară a iniţiat aceasta. Referitor la cele două culturi, a arătat că amândouă sunt polifone şi deschise, păstrează tradiţia, dar privesc spre viitor, iar de-a lungul veacurilor au dat foarte mult una alteia, s-au inspirat reciproc: „acest spaţiu cultural este o ladă plină de comori, iar cultura astăzi are un rol foarte important în relaţiile dintre cele două ţări vecine”.
Aşadar, Premiul de excelenţă culturală al ICR Budapesta pe anul 2007 s-a acordat scriitorului Esterházy Péter pentru „posibilitatea pe care a oferit-o lumii întregi de a înţelege, pe calea marii literaturi, consecinţele devastatoare ale comunismului în această parte de Europă”.
Descendent al casei aristocratice cu acelaşi nume, matematicianul Esterházy Péter a devenit somitatea literară a Ungariei, recunoscută internaţional şi una dintre conştiinţele definitorii pentru problematica spaţiului central şi est-european contemporan. De la debutul său literar, în 1978 şi până astăzi a scris romane, nuvele, piese de teatru, eseuri, studii, publicistică, traduse în 25 de limbi şi încununate deopotrivă de distincţii naţionale prestigioase, ca premiul Kossuth în 1996, cât şi internaţionale, ca premiul Herder în 2002, Premiul Grinzane Cavour în 2004, Premiul Păcii al Uniunii Editorilor şi Librarilor din Germania.
World Literature Today îl numeşte «copilul-minune al literaturii maghiare», iar American Book Review numeşte proza sa „cea mai reuşită manifestare a postmodernismului est-european”.
Publicului român îi este cunoscută literatura sa prin traducerile apărute la Editura Humanitas, „O femeie” în 2000, şi „Un strop de pornografie maghiară” în 2007, iar la Editura Curtea Veche „Verbele auxiliare ale inimii” şi în curs de apariţie „Harmonia Caelestis”, cea mai cutremurătoare dintre cărţile sale.
Într-un mod foarte spiritual şi spre marea satisfacţie a publicului, după preluarea premiului, scriitorul Esterházy a spus următoarele: „cu cei 30 de ani de experienţă literară vreau să vă spun doar atât: nu sunt omul cuvintelor. E primul premiu pe care îl primesc nu din partea Ungariei sau a Europei Occidentale şi dacă ne gândim că istoria ţărilor noastre nu e o istorie a respectului, putem spune că prin decernarea acestui premiu începem o nouă istorie”.

Premiile Media ale ICR au fost acordate lui Cselényi László, preşedintele postului de televiziune Duna TV şi doamnei Eva Iova Şimon, redactor-şef al revistei Foaia românească. După cum a precizat Brînduşa Armanca, ele se acordă „nu din ipocrizie sau pentru a câştiga presa şi media de partea noastră, ci din respect”.
Cselényi László este regizor şi realizator de programe la televiziune, iar din 2005 este preşedintele Duna TV, canal internaţional al Ungariei. Cariera sa pleacă de la Cluj, oraşul său natal, unde a lucrat ca secretar literar la Teatrul de păpuşi, trece prin Bucureşti, unde a lucrat o vreme la Televiziunea Română şi se desăvârşeşte la Budapesta, unde se stabileşte în 1983. Lucrează ca redactor al emisiunilor de cultură la Televiziunea Maghiară, din 1996 este realizatorul emisiunii „Minoritas” la Duna TV. Înainte de a fi desemnat preşedinte al postului Duna TV, a condus celebrul teatru de cinema Urania din Budapesta. Dintre premiile obţinute până acum amintim premiul Europa, Tamási Áron, Mărul de Aur.
Premiul Media ICR Budapesta 2007 i s-a acordat pentru „deschiderea manifestată în calitatea sa de lider de opinie, faţă de valorile culturii”. De asemenea, ca preşedinte al televiziunii maghiarilor de dincolo de graniţe, „a echilibrat strategiile postului cu o viziune largă care respectă diversitatea şi multiculturalitatea, ca valori europene”.
Cselényi László a mărturisit, după preluarea premiului, că se simte onorat şi supraestimat. În continuare a spus că deşi de 25 de ani a plecat din România, „din zi în zi iubesc tot mai mult poporul român şi muzica românească, dar asta nu înseamnă că cu cât sunt mai departe de voi vă iubesc mai mult”.
Festivitatea de premiere a continuat prin acordarea Premiului Media ICR Budapesta 2007 „pentru calitatea demersului jurnalistic şi onestitatea acţiunii civice, precum şi pentru credinţa că prin cultură dispar graniţele dintre ţări, etnii, popoare, credinţă susţinută de întreaga carieră a redactorului şef al revistei „Foaia Românească: Eva Iova”.
Cu intuiţia caracteristică celor din aceeaşi breaslă, Brînduşa Armanca a continuat argumentarea sa, astfel: „acest premiu i s-a acordat nu pentru că este membră a comunităţii româneşti din Ungaria, ci pentru că este o jurnalistă straşnică. Premiul obţinut în această seară confirmă meritele sale profesionale şi se alătură premiului Radiodifuziunii Maghiare din 2000 şi premiului revistei „Balcanische Europa”, obţinut în acest an pentru vocaţia acţiunii pentru libertatea presei”.
Cu emoţia celui obişnuit mai degrabă cu criticile decât cu premiile, dar cu francheţea cu care ne-a obişnuit, Eva Iova a mărturisit: „mă bucur că în această seară, aici, la Budapesta pot să vorbesc în româneşte şi poate într-o zi va fi posibil acest lucru şi în Parlamentul maghiar. Cred că premiul e binevenit pentru că nu e numai meritul meu, ci şi al românilor care se sting pe zi ce trece şi se asimilează sub privirile îngăduitoare ale celor două state.”

Ceremonia decernării Premiilor ICR Budapesta rămâne de neuitat nu numai pentru premianţi, dar şi pentru publicul prezent şi nu numai pentru că deschide o tradiţie, ci prin încărcătura sa spirituală această seară a fost un cadou oferit tuturor celor prezenţi. Seara a fost încununată de spectacolul lui Dan Puric „Made in Romania”. Într-un limbaj teatral modern, inovator, care a făcut furori pe scenele din Paris, Londra, Seul, New York, Sydney, Tokio, Madrid, Cairo, iar în 7 decembrie la Stadt Theater din Viena, spectacolul lui Dan Puric a impresionat şi incitat şi publicul budapestan.
Gabriela Enea Elekes

Premiul „Balcanii şi Europa” pentru un român din Ungaria

2008-01-10T22:52:00.000+01:00

An de an, în luna decembrie, Revista de consemnări şi atitudini „Balcanii şi Europa” din Bucureşti, condusă de scriitorul Carol Roman, îşi desemnează câştigătorii premiilor printre cei mai de seamă reprezentanţi ai vieţii publice din diferite domenii, atât din ţară cât şi din jurul graniţelor şi Balcani.
De câţiva ani de zile, graţie colaborării cu Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, reprezentanţi ai comunităţilor româneşti din jurul graniţelor au fost propuşi şi premiaţi pentru activitatea lor în vederea apărării drepturilor omului şi a drepturilor comunităţilor româneşti din statele unde trăiesc. Dintre câştigători îi amintim, în ordine cronologică, pe dr. Predrag Balaşevici, actualul preşedinte al Partidului Democrat al Rumânilor din Serbia şi dr. Ivo Gheorghiev, preşedintele Uniunii Etnicilor Români din Bulgaria.

Anul acesta meritul i-a revenit redactorului şef al revistei Foaia românească din Jula, Ungaria, Eva Iova, care a câştigat trofeul „Vocaţia Acţiunii pentru Libertate”. În discursul său de mulţumire, Eva Iova a ţinut să remarce faptul că este meritul întregii comunităţi şi premiul îl dedică tuturor celor care stau alături de ea zilnic în activitatea pe care o desfăşoară, atât în cadrul redacţiei pe care o conduce cât şi a celei din comunitatea românească, fiind unul dintre membrii în conducerea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria. De altfel, ea a încercat să le explice celor prezenţi la ceremonie ca în state europene, precum Ungaria, a fi ceea ce te-au născut părinţii nu este un lucru uşor şi că, de multe ori, comunitatea, sau mai degrabă reprezentanţii ei, trebuie să se „lupte” cu sistemul pentru ca etnicii, cei români în cazul de faţă, să nu fie asimilaţi majorităţii şi să îşi poată păstra identitatea culturală şi spirituală.
Alături de Eva Iova, au mai primit premii Ambasadorul Serbiei la Bucureşti, Excelenţa Sa Duşan Crnogorcevic – premiul „Vocaţia Spiritului Balcanic”, Directorul General al Raiffeisen Bank România, Steven van Groningen – „Vocaţia Performanţelor Business-Financiare”, Directorul Institutului Cultural Român de la Istanbul, prof. univ. Mihai Maxim – „Vocaţia Cooperării Culturale”, maestrul sportului Ivan Patzaichin, multiplu medialiat olimpic şi mondial – „Vocaţia Măiestriei Sportive”, tânărul olimpic la matematică, câştigătorul Balcaniadei de matematică din 2007, Chindea Filip – „Vocaţia Tânărului Performer” şi, nu în ultimul rând, artista de renume mondial Mariana Nicolesco – „Vocaţia Măiestriei Artistice”.
Daniela Soros, Bucureşti

Surprize, surprize...

2008-01-10T22:43:00.000+01:00

Îmi cer scuze de la toţi cei care în ultimele două (sau trei?) luni au tot aşteptat să mai scriu ceva pe blog. La sfârşitul anului trecut s-au întâmplat nişte lucruri, care m-au surprins foarte tare pentru că nu sunt obişnuită cu aşa ceva. Am primit două premii (primul la Bucureşti şi al doilea la Budapesta) care m-au onorat foarte mult. Mulţumesc, pe această cale, în primul rând celor care m-au propus pentru aceste premii (Romanian Global News, agenţia de ştiri a românilor de pretutindeni şi Revista Balcanii de la Bucureşti, Institutul Cultural Român de la Bucureşti şi Budapesta), dar mulţumesc şi celor mulţi care m-au felicitat pentru aceste distincţii.
Voi publica aici pe blog cele două articole care au apărut deja în Foaia românească despre aceste premii. Mulţumesc, mulţumesc...

Firida - by Stelu Enache, Odiviu Lipan Ţăndărică şi Adrian Şimon

2007-10-17T23:29:00.000+02:00

Până când n-o să mă învăţ cum trebuie să pun aici ferestruica cu videoclipul, vă pun la dispoziţie adresa de pe YouTube:

http://www.youtube.com/watch?v=u26ErlR5YJA

Invitaţie - Meghívó

2007-10-17T23:13:00.000+02:00

Expoziţie de artă contemporană românească

„Puterea Focului”

Topind lutul şi metalul
în forme tradiţionale şi moderne

Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria
şi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”
în parteneriat cu Fundaţia pentru Meşteşuguri
din Bucureşti

Vă invită la vernisajul expoziţiei

din ziua miercuri, 31 octombrie 2007,
ora 16.30, la sediul UCRU (Jula, str. Gh. Doja nr. 8)

Expoziţia este deschisă în perioada 31 octombrie – 3 noiembrie 2007

Román kortárs képzőművészeti kiállítás

„A tűz ereje”

Az agyag és a fém megmunkálása
hagyományos és modern formában

A Magyarországi Románok Kulturális Szövetsége,
a bukaresti „Dimitrie Gusti” Nemzeti Falu Múzeum
és a Kézműves Alapítvány

Tisztelettel meghívja Önt

2007. október 31-én, szerdán, 16.30 órakor kezdődő

kiállítás megnyitóra
az MRKSZ székházába
(Gyula, Dózsa György utca 8.)

A kiállítás megtekinthető 2007. október 31 – november 3 között

Extremişti unguri la sărbătoarea românilor din Vecherd

2007-10-11T17:19:00.000+02:00

Întâmplarea de mai jos a avut loc încă la mijlocul lunii septembrie, dar din laşitate sau din nepăsare (ceea ce e şi mai rău) nu a fost dată publicităţii de cei care au fost direct vizaţi. Săptămânalul Foaia românească, precum nici redacţiile româneşti de tv şi radio de la Seghedin, nu au fost invitaţi la ultima manifestare a românilor din Vecherd, organizată de primăria şi autoguvernarea românească locală, în colaborare cu Centrul de Documentare şi Informare al AŢRU. La Ziua Românilor Bihoreni, ţinută în 15 septembrie, doi huligani unguri au deranjat programul cultural românesc, scandând „Büdös oláhok, takarodjatok haza!” (Vlahi împuţiţi, mergeţi acasă!) şi „Csonka Magyarország nem ország! Vissza Trianon!” (Ungaria ciuntită nu e ţară! Înapoi Trianon!).

Oamenii din Vecherd sunt speriaţi de ceea ce s-a întâmplat în satul lor. Şi le este frică. Cu străinii nu vorbesc despre cele întâmplate, doar ei între ei povestesc pe la colţuri, prin şoaptă, despre ce au trăit.

Localnici înfricoşaţi
„La noi în sat aşa ceva încă nu o fost. Niciodată nu o trebuit să chemăm poliţia la vreun program. De fapt, eu n-am văzut exact ce s-a întâmplat, doar am auzit că cei doi bărbaţi tot au strigat prostii”, ne-a spus Iosif Brumar, care este vicepreşedintele Autoguvernării Româneşti din Vecherd. Şi viceprimăriţa Elisabeta Mihuţa Szőke, care este la fel membră în autoguvernarea românească, a vorbit cu frică despre cele întâmplate: „Atâta pot să vă spun că aceşti bărbaţi nu sunt de la noi din sat. Eu cred că nu ştiau ce vorbesc pentru că au fost morţi de beţi.” Preşedintele Autoguvernării Româneşti din Vecherd, Alexandru Nemeş, după mai multe încercări de a-l suna la telefon, ne-a declarat că el nu are nimic de spus şi că nu vrea să dea nici o informaţie presei româneşti din Ungaria. La manifestare a luat parte şi Cornelia Nemeş din Budapesta, care în această zi şi-a vizitat rudele din Vecherd. A ajuns doar pe la sfârşitul programului românesc, când dansa pe scenă echipa de dansuri din Aletea, dar a văzut când unul dintre bărbaţi, gras şi tatuat, şi-a scos tricoul şi a tot dat cu el spre cei de pe scenă. Gheorghe Bagy, dansator şi cântăreţ din Aletea, ne-a spus că „nu zic că nu ne-or deranjat oamenii ăia beţi, dar noi ne-am ţinut programul şi ne-am făcut că nu-i vedem.”

AŢRU şi-a băgat coada între picioare
Primarul Juhász István ne-a spus că cei doi bărbaţi au venit de la Budapesta la un prieten de-al lor din Vecherd. „Cei doi au fost oaspeţi în sat la noi, deci am încercat la început să-i potolim cu vorbă bună. Din păcate, programul românesc a durat doar 15–20 de minute, cu toate că noi aşa ne-am înţeles cu organizatorii, cei de la Centrul de Documentare şi Informare a AŢRU, că vor fi două ore de program românesc. Pe mine personal cel mai mult m-a deranjat că românii, nici cei de aici, dar nici cei veniţi de la Jula, nu s-au apărat, nu s-au supărat, ci s-au făcut că plouă. Eu nu cred că trăim într-o ţară unde minorităţilor trebuie să le fie frică. Iar astfel de comportamente scandaloase trebuie oprite încă de la început”, este de părere primarul Vecherdului. La întrebarea noastră dacă la anul vor mai avea curajul să ţină manifestare românească în sătuleţul bihoreanul, Juhász István ne-a răspuns că „cu siguranţă vom organiza şi la anul programul românesc, dar vom fi mai prevăzători şi vom asigura şi pază la faţa locului”.
La manifestarea de la Vecherd a luat parte şi deputatul parlamentar Gyula Ferencné din Dobriţân, care a fost martor al celor întâmplate. „A fost foarte neplăcut că aceşti doi tineri budapestani au scandat acolo texte iredentiste, a fost dezgustător cum s-au comportat. Am participat de multe ori la serbările românilor din Vecherd, dar niciodată n-am întâlnit astfel de cazuri. Acel sătuleţ este locuit de oameni de buni simţ, este pace şi înţelegere între locuitori. Nici prin vis nu mi-ar fi trecut că se poate întâmpla un astfel de lucru neplăcut. Am discutat şi cu domnul primar că pe viitor trebuie să ne asigurăm că nici într-un sat mic ca Vecherdul n-o să se mai întâmple aşa ceva.”

Gunoiul de sub covor
Cititorii acestor rânduri cu siguranţă îşi vor pune întrebarea cum pot doi (!) huligani să scandeze lozinci extremiste maghiare la un program românesc din Ungaria şi nimeni să nu facă nimic (sau aproape nimic) pentru a-i scoate din curtea unde s-a desfăşurat manifestarea. Cei care au citit relatarea din Cronica despre ziua românilor din Vecherd au aflat doar că acolo s-a ţinut o manifestare frumoasă, şi nici o vorbă nu s-a scris că de fapt tocmai ei, organizatorii, Centrul de Documentare şi Autoguvernarea pe Ţară, au fost huiduiţi şi „trimişi acasă” (unde?), şi n-au putut deschide manifestarea în limba română.
Sigur, e foarte trist că se întâmplă astfel de evenimente, dar soluţia bună nu este măturarea gunoiului sub covor. Pentru că asta nu foloseşte nici ungurilor, nici românilor, darămite minorităţii române din Ungaria.

Concert coral în Catedrală

2007-09-14T14:43:00.000+02:00

Nemzetiségi abszurd - un articol despre autoguvernările minoritare din Ungaria

2007-09-13T21:46:00.000+02:00

Am decis să public pe blog următorul articol, pentru că mai mult ca probabil el niciodată n-o să apară în variantă tipărită, deoarece critică dur sistemul de autoguvernări minoritare din Ungaria şi Legea minorităţilor. Articolul a fost publicat într-un singur loc, pe site-ul revistei slovacilor (http://www.luno.hu/) din Ungaria. Autoarea este o slovăcoaică din Bichişciaba, fostă profesoară universitară.

Nemzetiségi abszurd ● A probléma maga a rendszer

A kisebbségi területre is igaz, hogy ilyet ország még nem csinált. ● Ebben a törvényen kívüli közegben azokkal számolnak le, akik azt merészelik mondani, hogy a törvényeket be kellene tartani.

„…Magyarországon a nemzeti kisebbségeket szinte teljesen felszámolták, asszimilálták. A nemzeti kisebbségek helyzete az identitásukat tekintve rendkívül kritikus. Az eltűnésük veszélye kézzelfogható. A szlovákok, a németek kulturális élete ma már csak kulturális emlék, mert ezek a közösségek olyan mértékben beolvadtak a külső nyomás hatására, hogy eltűnőben van ez az érték.” (Kaltenbach Jenő, FigyelőNet, 2007. június 12.)

A nemzeti kisebbségeket illetően már régen arról kellett volna beszélni, amiről nem lehet. Nem lehet, mert nincsenek erre fórumok, nincsenek kommunikációs kapcsolatok, csatornák, viszont van cenzúra, agresszió, hazugság, önkény és hasonlók. Arról kellett volna beszélni, hogy ami ezen a területen történik, az civilizálatlansági, kulturálatlansági, emberi, emberi jogi ügy. Nemcsak az illetékes többségi elit magatartásáról, döntéseiről van szó, hanem ennek következményeként a kisebbségi közegben lezajlott, lezajló folyamatokról is.
Ez a játszma a realitás, a reális folyamatok és a propaganda, a hamis frázisok ellentétén alapszik. Mi pedig részesei voltunk, vagyunk ennek a játszmának. Hittünk a propagandának, mert az szépet, jót ígért. Így történt például azzal a bizonyos monoetnikus koncepcióval is, melyet a kisebbségi ombudsman is említett. Hallottunk róla, mégis becsapva éreztük magunkat, amikor céltudatosan, következetesen megvalósult.
Senkinek sem kell eljátszania, hogy nem tudja, nem érti, mi történik, miért van vége a nemzeti kisebbségeknek. Főleg azoknak nem, akik irányítói, közreműködői, külső drukkerei voltak ennek a folyamatnak. A koncentrált törvénysértések, leszámolások talán minden közösséget tönkretettek volna. A régen agonizáló nemzeti kisebbségeknek igazán nem sok kellett. Persze szükség esetén hazudunk, csalunk. Annak a statisztikának hiszünk, amit magunk hamisítunk. Teljesítjük az elvárásokat, de az nem a valóság. A legnagyobb nemzetiségi vezetők, uralkodók pedig büszkék. Büszkék totális hatalmukra, a megszerzett anyagiakra, de az ő családtagjaik, gyerekeik, unokáik, volt tanítványaik szintén messzire elkerülik az úgynevezett kisebbségi közeget.
Nemzetiségi közösségi identitás az adott körülmények között nem létezik, nem létezhet. A szakirodalomban bőven találhatóak meghatározások az identitásra vonatkozóan. Olyan egyéni, közösségi, társadalmi, szociálpszichológiai alapfeltételekről van szó, melyeknek hiányában szó sem lehet arról a bizonyos „mi tudatról”, közösségi identitásról. Az alapvető kritériumok ugyanúgy érvényesek a nemzetiségi közegre is.
Ebben a hamis, illegitim, nem autentikus közegben a nemzetiségi származású emberek viselkedése, érzelmei és a tudományos megállapítások egymást igazolják. Egyebek mellett van közöny, elhatárolódás, érdektelenség, félelem, cinizmus, agresszivitás, gyűlölködés és hasonlók. Az, hogy valakik esetleg a kisebbségi terület fizetett alkalmazottjai, nem feltétlenül jelenti azt, hogy „szeretik” is, ami történik. Ők szintén elhatárolódnak, elzárkóznak, amin nem kell csodálkozni.
Ez a mostani abszurd folyamat hivatalosan 1993-ban kezdődött, amikor az Országgyűlés elfogadta a nemzeti és etnikai kisebbségekre vonatkozó alkotmányellenes törvényeket. - Igaz, minden norma és törvény ignorálását nem lehet a kisebbségi törvény hibáival, hiányosságaival megmagyarázni. - Akkor, és még néhány évig úgy hittük, arról szólt az óriási propaganda, hogy az egész világ a magyarországi kisebbségi modellt csodálja, meg jogállamiságról is szó volt.
Valójában kezdettől fogva egész más történt. Fokozatosan kiderült, hogy kelepcéről, blöffről van szó. Törvénytelen és törvénytelenül működő, működtetett virtuális nemzetiségi gettók, rezervátumok jöttek létre, melyek sokban hasonlítanak a régi korokra, de vannak különbségek is. A kisebbségi területre is igaz, hogy ilyet ország még nem csinált.
Természetesen a lényeges dolgok nem véletlenül történtek. Nem véletlen például az sem, hogy olyan törvényi szöveg lett elfogadva, hogy bárki lehet kisebbségi önkormányzati képviselő, és bárki szavazhat a kisebbségi választásokon. Ezzel a megoldással lehetett támogatni, hogy bekerüljenek a testületekbe a megbízható emberek, komisszárok, szélhámosok, kalandorok, akik a saját hasznukra elvégzik a feladatot, közreműködnek a teljes leépítésben. Mivel ez az egész nem volt a gyakorlatban kipróbálva, ezért nem minden sikerült úgy, ahogyan azt zárt ajtók mögött eltervezték.
Az első csoportba azok a kisebbségi önkormányzatok és civil szervezetek tartoznak, melyeknek semmilyen magyarországi történelmi kisebbséghez nincs közük. Éltek, élnek, visszaélnek a joggal, mégpedig a gazdasági előnyök miatt. Mondjuk ez bűncselekmény, mert a törvényben egyértelműen le van írva, mit jelent a jogosulatlan gazdasági előny megszerzésének bűncselekménye. Ez csak azért történhet meg, mert a közpénzek kezelői lehetővé teszik. Az ő felelősségüket senki nem veti föl.
A másik csoportba azok a testületek, szervezetek tartoznak, melyeknek a képviselői nagyrészt nemzetiségi származású emberekből állnak. Természetesen a származás a tényen kívül semmi egyebet nem jelent. A meghatározó cél a hatalmi pozíció és az anyagi érdek. Ezt nyíltan nem nagyon lehetett kimondani, csak megvalósítani. Minél rátermettebb, agresszívebb volt a domináns uralkodói csoport, annál sikeresebben valósította meg saját céljait, annál több kárt okozott saját közegében. A legjobbak kitüntetéseket is kaptak.
Ebbe a „mindent bele” közegbe bekerült több-kevesebb olyan ember is, aki az elvaduló viszonyokkal inkább nem értett egyet, de ezek a kisebbséghez tartoztak. Azért is, mert ciklusról ciklusra egyre több önkormányzat alakult. Leggyakrabban a meghatározó motivációs tényező az évi 6-700 ezer forintos bármire felhasználható állami támogatás volt, főleg ha egyáltalán nincs kit, mit önkormányozni. Ezt a növekedési folyamatot a nemzetiségi vezetők is támogatták, több okból. Egyrészt, mert kifelé prezentálni lehetett a nemzetiség töretlen növekedését, virágzását, nagyobb állami támogatást lehetett igényelni. Másrészt ez a tömegesítés nagyon jól szolgálta a vezetők egyéni hatalmi, anyagi érdekeit.
A „kulturális autonómia” képviselőinek, vezetőinek jelentős részével nemcsak az a baj, hogy az anyanyelvi kommunikációhoz tolmácsra van szükségük, bár ez is a magyarországi kisebbségi abszurdhoz tartozik, hanem az is, hogy minden felelősségtől elzárkóznak, a demokratikus szabályokat nem ismerik, jogállami követelményekről, törvényekről pedig soha nem hallottak. Ilyen „jogi izékkel” nem foglalkoznak, nem ezért tartják őket. Szerény jutalomért cserébe mindent megszavaznak, amit a kedves vezetők kérnek tőlük. Arra mindenki nagyon vigyáz, hogy ezek az emberek, egyes vezetők szerint káposztafejek, semmi olyan információhoz ne jussanak, ami esetleg elbizonytalanítaná őket. Az ilyen közpénzen felvásárolt, közpénzen etetett-itatott, „felhasználási célú” emberek minden szempontból alkalmatlanok képviselőnek, döntéshozónak. Ezzel mindenki tisztában van.
Szóval egyre csak virágoztunk, legalábbis így lett „lekommunikálva” a külvilág felé. Néhányan vették a bátorságot, és egymástól függetlenül elmondták, leírták a lényeget illetően ugyanazt, hogy ez így nincs rendjén, hogy törvénysértések történnek, hogy a közpénz lenyúlásáról van szó. Erről papír van. Ezeket az értékeléseket a szélesebb nyilvánosság nem ismerhette meg. A többségi és kisebbségi hatalom meghatározó képviselői pedig mindentől elhatárolódtak, a problémákat elutasították, az évek során egyre agresszívebben. Ebben a fullasztó, lidércnyomásos közegben tehát nemcsak arról van szó, hogy az embereknek nem lehet véleményük, hanem arról is, hogy nem lehet hivatkozni semmilyen törvényre, tényre. Itt elutasítanak minden normát, nemcsak a kisebbségi törvény alapelveit, az esélyegyenlőségi törvényt, hanem az Alkotmányt, az alkotmánybírósági határozatokat, a Polgári Törvénykönyv, meg minden létező törvény paragrafusait, követelményeit is. Ebben a törvényen kívüli közegben azokkal számolnak le, azokat nevezik forradalmároknak, ellenforradalmároknak, felbujtóknak, árulóknak, meg egyebeknek, akik azt merészelik mondani, hogy a törvényeket be kellene tartani.
Legrosszabb álmainkban sem hittük volna, hogy a mi életünkben is megismétlődnek azok a folyamatok, melyekhez hasonlókat szüleink generációja élhetett meg 50 - 70 évvel ezelőtt. Tehát az átmeneti, kaotikus évek után megvalósult egy retrográd folyamat, visszatérés a cinikus, feudális diktatúra állapotába, bár ez a mostani perverz variáns eddig nem létezett.
Nálunk, a szlovák nemzetiségnél, 15-20 évvel ezelőtt sok kritika érte a „táncoló-daloló” nemzetiség kliséjét. Az utóbbi években ez a szerep annyiban módosult, bővült, hogy egyre inkább lettünk sütő, főző, haluskázó, kolbászoló, pálinkázó, bőgatyás kaszáló stb. nemzetiség. Szintén kulturális autonómiailag. Meg folyamatosan valamit ünneplő. Mostanság ez is a kijelölt pályákhoz tartozik. Lehetséges, hogy egyik nemzetiség sem ünnepel annyit, mint mi. Azt mindenki tudja, hogy a hamisságtól, hamis pátosztól csöpögő ünnepségek, rendezvények milyen rezsimek jellemzői. Nem érdemes az embereket hibáztatni, amiért nem pozitív a viszonyulásuk, azaz nem látogatják a rendezvényeket. A normális emberek nemcsak intellektuálisan, emocionálisan nem bírnak ezzel azonosulni, hanem undorodnak is. A mazochizmusnak is vannak határai.
Nyilvánvaló, hogy a legalsó kasztba sorolt, elmaradott, „buta tót” paraszt örök „szociokulturális” szerepe undorító, anakronisztikus, szó sem lehet azonosulásról. Erre már soha nem lehet embereket idomítani. A primitivizmus, elmaradottság erőltetett kultiválásának pedig semmi köze a kultúrához, hagyományhoz. Inkább jellemzi a döntési pozícióban lévő emberek vulgáris, cinikus, korlátolt gondolkodását, ami szintén független a származástól. Utoljára a szlovákoknál leginkább a felvilágosult evangélikus hagyomány, értékrend létezett, de az már nagyon régen nincs, egyébként pedig elveiben ellentéte volt ennek a sötétségnek, hamisságnak.
Az is igaz, hogy a mostani „nemzetiségi” tevékenységek jelentős részéhez már nem kell se nemzetiség, se nyelvismeret, hiszen enni, inni, bulizni, külföldre utazni bárki tud, főleg közpénzen. A fiatal generáció erről az egészről hallani sem akar, nemhogy részt venni benne. Ők már soha senkinek nem lesznek a hacukákba beöltöztetett udvari bohócai, őket már senki nem fogja birkanyájként terelni, felhasználni, „csicskáztatni”. Erre nem vállalkoznak, sem pénzért, sem a nemzetiségi uralkodók kedvéért, sem a külföldi vendégek szórakoztatása kedvéért. Ennek a szerepnek örökre vége. Egyébként a saját gyerekeink, unokáink is ilyenek, természetesen. A középkorúak viszolyognak, leszámoltak egymással. Egyesek kápóként, felügyelőként, cenzorként uralkodnak, ha egyáltalán van ki fölött. Ha nincs, és leginkább nincs, akkor a semmit uralják a lehető legtöbb pénzért. A legidősebbek konstatálták, hogy itt mindig ez volt, mindig kihasználtak, felhasználtak, becsaptak. Igaz, pár öreg káder még száz éves korában is a kisebbségi bizniszből fog pénzt húzni. Ezeknek az önző, intoleráns embereknek a totálisan elavult döntései szintén szerepet játszanak a nemzetiség megszűnésében. A feudális, despotikus uralkodói attitűd nemcsak visszataszító, hanem törvénytelen is, ami alkotmányos jogállamban nem lenne lehetséges. Ez is hozzátartozik a „szent nemzetiségi család” torz képéhez. Szent nemzetiségek, szent nemzetek ugyanis nem léteznek.
Mivel a rendszer azonos elvek alapján működik, a többi nemzetiségnél is hasonló a helyzet. Ez a folyamat ott a legnyilvánvalóbb, ahol még 15-20 évvel ezelőtt voltak legalább minimális életjelek. Ebben az orwelli közegben a régi időkhöz képest különbség, hogy a hatalomban lévők soha ilyen nagy mennyiségű pénzen nem osztoztak. Nem csoda, hogy elképesztő agresszivitással, elzárkózással, törvénytelen eszközökkel védik a kiváltságaikat. A havi 600 ezer forintos fizetések és egyéb juttatások szemléltetik ezt. Az ilyen adatok, meg az egyéb pénzügyi machinációk, segíthetnének megérteni, hogy hová tűnnek el a kisebbségi biznisz százmilliói, milliárdjai. Az is a régi időket meg Orwellt idézi, hogy érkeznek vendégek, aztán itt esznek-isznak, ünnepeltetik magukat, utána nagyon el vannak ragadtatva. Egyesek még most sem értik, miért kerüljük a társaságukat. Igaz, akadnak olyanok is, akik szörnyülködnek, de ők hallgatnak.
Muszáj volt belátni, hogy már megint át lett írva a „Hétparancsolat”, már megint csak egy van. A kisebbségi bizniszből részesülnek a különféle képviselők, bizottsági tagok, kurátorok, hivatalnokok és egyebek. Meg a szakemberek, szakértők, merthogy ilyenek is vannak, meg intézmények. Vannak például jogászok, hivatásos kisebbségi jogvédők, de ők a jogtól, a nemzeti kisebbségek jogi problémáitól teljesen elhatárolódnak. Azt hiszem az egyetlen tisztességes jogi elemzést dr. Korhecz Tamás végezte, mégpedig a kisebbségi választási modellek témájában, de ő a Vajdaságban él. Az ő megállapításai szintén nem kaptak szélesebb nyilvánosságot, visszhang nélkül maradtak. Mondjuk ez nem csoda, hiszen az elemzés összegzésében megállapította, hogy a magyar választási modell alkalmatlan a kisebbségi akarat demokratikus képviseletére. A szakmai, emberi tisztesség nem származási, és nem is uniós kérdés.
Vannak hazai tudósok, kisebbségkutatók is, de ők nem foglalkoznak a magyarországi nemzeti kisebbségek problematikájával. Vannak még nemzetiségi referensek, hivatalnokok, egyesek valóban úgy viselkednek, mintha a múlt legsötétebb korszakaiból tértek volna vissza. Egyetlen tudásuk, képességük az arrogancia, a cinizmus. Úgy látszik, hogy nemzetiségi területen ez a stabil és örök hivatali karrier garanciája. A tapasztalat a mi területünkön ezt bizonyítja. A „problémások”, akiknek volt legalább egy - két tisztességes mondata, eltűntek, a magyarok is. Nem normális az sem, hogy ezen a nagyon szűk területen túl sok a vezetői, döntéshozói pozícióban lévő rokon, meg egy-két haver. Külső kontroll, fék pedig nincs.
Van még a nemzetiségi és a magyar média, amelyik jellemzően gondoskodik róla, hogy hiteles információk, alapvető tények ebből a bezárt világból ne kerülhessenek ki, ne legyen tájékozott se a kisebbségi, se a többségi közvélemény. A média ezzel az attitűddel nem informál, hanem dezinformál, becsapja az embereket, gerjeszti a különféle konfliktusokat. Nagyon sajnálatos, hogy a kisebbségi területet illetően csak elvétve akad példa a tisztességes tájékoztatásra, tisztességes újságírói, szerkesztőségi hozzáállásra. A televíziók közt elvétve sem. Arra nincs példa, hogy az alapvető kérdésekre, problémákra a médián keresztül választ, magyarázatot lehessen kérni az illetékesektől.
Lehetne még más területet is említeni, bogozni, de azt hiszem a lényeg az, hogy az eltelt 14 évben a nemzeti kisebbségek területén semmilyen hiteles, komplex, tárgyilagos vizsgálat, elemzés nem készült, sem jogi, sem pénzügyi, sem szociológiai, sem kulturális, nyelvi, sem semmilyen szempontból. Nem készült, mert a parlament illetékes bizottsága, a kormányok illetékes intézményei sem igényelték.
Azt is régen tisztázni kellett volna, hogy ebben a mi „kulturális autonómiának” nevezett közegünkben értelmiségre, szakemberekre végképp nincs szükség, ami szintén nem újdonság. Egyébként kipróbált, állandóan használt recept, hogy a legigénytelenebb, legtájékozatlanabb embereket felhasználva célszerű leszámolni a nem kívánatos elemekkel. Törvényszerűen történt így, mivel a vezetők hatalmi pozícióikat így bebetonozták, kizárólagossá tették, a politikai vezetés pedig kizárólag a nemzetiségi vezetők kívánságait, hatalmi, anyagi érdekeit preferálja. Ez a borzalom lett a „kulturális autonómia” eredménye. Az lett volna a minimum, hogy erről tájékoztatás történik, hogy mindenki ennek tudatában legyen, számoljon ezzel. Itt is alapvető alkotmányos jogsértésekről van szó, meg a Polgári Törvénykönyv paragrafusainak megsértéséről is, hiszen az embereknek - származástól függetlenül - joguk van, lenne a hiteles információkhoz. Vannak szakmák, szakterületek, amelyek feleslegessé váltak, vagy feleslegessé tették őket, de azoknál előfordul, hogy bizonyos segítséget kapnak. Igaz, nekik létezik, működik a jogi képviseletük. A nemzetiségi területnek nincs képviselete.
Sokféle alapvető változás következett be az évek során. A mi térségünk, a Dél - Alföld, ezen belül Békés megye, az Európai unió gazdaságilag legelmaradottabb térségei közé tartozik, ami az itt élő embereket érinti. A szlovák nemzetségi területre pedig természetesen negatív hatással volt a tudatos, teljes leépülést célzó, eredményező kisebbségi gyakorlat is, amit adatok, tények igazolnak. Egyebek mellett alapvető változást jelent az is, hogy rendkívüli mértében csökken a szlovák nyelvet tanuló gyerekek száma. Az iskolák bezárását, illetve a szlovák nyelv oktatása iránti igény rohamos csökkenését, megszűnését szintén tényként kellett volna kezelni, mégpedig súlyos tényként és evidens következményként. Az utóbbi 10-15 évben például itt a megyében a szlovák nyelv oktatása a nyelvoktató iskolák legalább 60-70 százalékában szűnt meg, helyenként az iskolával együtt. Ez a folyamat dinamikusan folytatódik. A katasztrofális tényekről, mint mindig, most is hallgatni kell, de attól azok még léteznek, sőt, mintha csak azok léteznének. A valóságnak és a hamisságból épített légvárnak nincs köze egymáshoz.
Nemzetiségi szempontból ezek a valóságos problémák. Az elherdált milliárdok töredéke elég lett volna a kialakult súlyos helyzet rendezésére. Ehhez kellett volna egy kevés tisztesség, de az itt nem létezik. A sok hazudozás, szélhámosság, manipuláció helyett legalább arra a néhány lényeges mondatra kellett volna odafigyelni, azokat kellett volna megérteni, melyeket Kaltenbach Jenő kisebbségi ombudsman mondott. Például a Fundamentum 2000. évi 2. számában: „Sajnos az egészben a kimondhatatlanságok okozzák a legnagyobb bajt. Nagy őszintétlenség jellemző. Ami történik, az nagymértékben színjáték, amiben nem csak a többségi elit játssza a maga jól betanult szerepét. A kisebbségi oldal egyes képviselői ugyanúgy részesei ennek a játéknak, amely nem az igazságról, nem az életről, hanem a személyes érdekekről szól.” Ezzel a megállapítással mindenki egyetért, mindenki így tartja normálisnak. Kizárólag hatalomról és anyagi érdekekről van szó, ezt senki nem cáfolta, nem tett ellene semmit. Meg azt is mondta az ombudsman, hogy: „…azt nem vállaltam, és nem is fogom vállalni, hogy kizárólag jogi elvek alapján szembe menjek az összes általam képviselt csoporttal.” Egy normális országban, jogállamban azt talán nem fogadnák el, hogy az országgyűlési jogi biztos olyan csoportokat, érdekcsoportokat képvisel, kell képviselnie, amelyek elutasítják a jogot, a jogi álláspontot. Nálunk ez a normális, ez az elvárás, ez szintén része a tökéletes magyarországi kisebbségi abszurdnak.
Hogyan kell nevezni azokat, akik elutasítják a jogot, a jogi álláspontot? Bűnözőknek, gengsztereknek, szélhámosoknak? Sajnos nálunk csak nekik vannak jogaik, az ő érdekeiknek van képviselete. Azért nem reagált senki, semmikor, semmire. Most, 2007-ben sem, amikor az ombudsman a FigyelőNeten megjelent interjúban a kisebbségi törvény módosítása és a választások kapcsán kijelentette, hogy „…a 2005-ös módosítás a korábbi tarthatatlan helyzeten semmit nem változtatott, éppen ellenkezőleg. Ez az államilag igazolt csalás állapota.” Igen, ezt mindenki tudta, tudja, hogy a törvény garantálta a tökéletes csalás lehetőségét, de ez nem probléma, mert pontosan ezzel a céllal készült. Nem véletlen, hogy a magyar és a kisebbségi médiában szinte semmi nem jelent meg erről. Most sem óhajt senki, semmiről tájékoztatni, magyarázatot kérni, adni.
Ami 2005-ben meg azóta történt, annak már végképp nincs köze sem az itteni nemzetiségi ügyhöz, sem a határon túli magyarokhoz. Ami itt történik, az csak kárára lehetne a határon túli magyaroknak is. Ezt határon belül és kívül mindenki tudja, akinek tudnia kell A törvényi szigorú és örök titok lényege az, hogyan lehet lepapírozni, törvénynek nevezett irománnyal biztosítani, hogy az eddigi zsákmányhoz ezután is hozzá lehessen férni mindenkinek, aki számít. Erről, kizárólag erről van szó. Nem lehet róla beszélni, de mindenki pontosan tudta, tudja, hogy ezt az egészet rég nem kellene csinálni, ki sem kellett volna találni.
A mostani „választásokon” megint úgy volt, hogy bármi megtörténhetett. Bárkiből lehetett képviselőt kreálni. Arra is volt lehetőség, hogy akár az összes kisebbségi önkormányzatot létre lehessen hozni egyetlen kisebbségi szavazó nélkül is. A törvény módosítása után volt nagy felháborodás. Mindenkinek volt legalább egy rossz szava. Azoknak is, akik már akkor tudták, hogy képviselők lesznek. Állítólag ezt megint senki nem akarta, senkinek nincs köze hozzá. Ahogy 1993-ban, úgy most is folyik a tömény hazudozás, de még annál is jobban.
Nemzetiségi részről nem volt lehetőség véleményt sem mondani, nemhogy elutasítani ezt a szélhámosságot. Az országos önkormányzatok, országos elnökök nem fogadhatták el a törvénymódosítást, hiszen 2004. május 1.-től érvényben van a módosított Alkotmány, melyből kimaradt az a paragrafus, mely alapján a kisebbségi önkormányzatok három cikluson át meg lettek választva. Ez azt jelenti, hogy sok év után mégis alkotmányellenesnek bizonyult a selejtes paragrafus meg az önkormányzati rendszer. Mégis mindenki úgy tett, mintha semmi nem történt volna. „Nem vette észre” senki, akinek ez lett volna a dolga. Az Országgyűlés és a kormány illetékesei számára ez nem jelent problémát.
Szó szerint úgy igaz, hogy a korábbi tarthatatlan helyzethez képest semmi nem változott, épp ellenkezőleg. Jobb helyeken most nem hibáztak. Nem kellett se jelölt, se program, se névjegyzék, se választás. Érdekek alapján megállapodások születtek az öt képviselőről, a többi csak színjáték volt. Épp ezért a tájékozottabb nemzetiségi származású emberek ebben nem vettek részt. Nem feltétlenül nagy nemzetiségi tudattól vezérelve, hanem egyszerűen azért, mert nyilvánvaló csaláshoz nem adták a nevüket. Persze azért helyenként beszállították a cédulákat a polgármesteri hivatalokba a sosem látott nemzetiségiek adataival is. Volt, aki annyit tudott, hogy valami nemzetiségi izéről van szó, volt, aki annyit sem. A polgármesteri hivatalok ezzel az egésszel nem tudtak mit kezdeni, sem jogi, sem nemzetiségi szempontból. Épp ezért lett így kitalálva, hogy semmilyen kontrollra ne legyen lehetőség. Aztán a „választásokon” öt jelöltből öt képviselőt lehetett választani. Soha senki nem tudhatja meg kik voltak a választók, egyébként teljesen mindegy, hiszen választás sem volt.
Ezt csak nálunk lehetett megcsinálni. Az úgynevezett szakértők, előkészítők tisztában vannak vele, mit műveltek, de nem vállalják a felelősséget. Lehet tudni, hogy más országokban milyen megoldások léteznek. Például azt, hogy Finnországban a lappok milyen határozottan intézték el, hogy ne legyen kisebbségi biznisz. Ilyen alapvető dolgokról a nagyon kisebbségi tudományos, nagyon szakértő, nagyon illetékes emberek mélyen hallgatnak, ahogyan a média is.
Tény, hogy nem volt kötelezően elrendelve a csalás, nem mindenhol mentek elég flottul a dolgok. Megint voltak bonyodalmak, nem várt kellemetlenségek. Aztán csak elérkeztek a megyei meg az országos választások, ott pedig voltak botrányok. Voltak megismételt választások, bejelentések, feljelentések, egyebek. Botrányok pedig azért voltak, vannak, mert ez maga a botrány, a totális törvénytelenség Bandák csaptak össze a zsákmányért, meg olyanok is, akiknek elvei vannak, de ők nem számítanak. Ők is tudták, tudhatták mi fog történni, mibe lépnek. Érvényes az ókori bölcsesség, miszerint „Mihelyt a jog és a jogtalanság összekeveredik, háborúk lepik el a földet és bűnök sokasága”. Ó, igen.
Az Országos Szlovák Önkormányzat választását is meg kellett ismételni. Kettészakadt a testület, elszabadultak az indulatok. Ezen csak az lepődhetett meg, akinek fogalma sincs a valóságról, vagy nem nézte ki a „tótokból”, hogy lehetnek indulataik, hogy nem mind zombi. Természetes, hogy a „mintafarmon”, minden drasztikus intézkedés ellenére, ez megtörtént. Pszichológiai törvényszerűség, hogy kiélezett szituációkban az elfojtások, a különféle indulatok felszínre törnek. De ez valóban csak a felszín, a lényeg, a valódi probléma nem ez. A probléma maga az egész minősíthetetlen, gátlástalan rendszer az összes negatív következményével együtt.
A kulcsmondatot szintén a kisebbségi ombudsman mondta ki: „Ez a rendszer a legminimálisabb alkotmányos jogállami követelményeknek sem felel meg.” Ez a valóság, erről nem lehet beszélni, minden egyéb csak tarandálás, halandzsa, lári-fári. Természetesen azért nem reagált senki, akinek kellett volna, mert a közjogi méltóságok, a politikai pártok, az országgyűlési képviselők, a kormány illetékesei, a közélet szereplői is egyetértenek azzal, hogy „ezeknek”, a nemzetiségieknek, a jogállam keretein kívül a helyük. Ebben teljes a nemzeti konszenzus. Ha nem így lenne, akkor nem így lenne.
Az egyébként gyakran hisztérikusan reagáló nemzetiségi vezetők pedig - szokásuk szerint - mélyen hallgatnak, gyáván lapítanak. Nem cáfolták az ombudsman megállapításait, megint úgy tesznek, mintha nem tudnának róla. Ebben az ügyben nem kérik senkinek a segítségét, mert kicsit sem érdekük a helyzet tisztázása. Mivel az állam egyes képviselői útján határozottan, agresszíven lép föl, így aztán az lett volna a legkevesebb, hogy mi is elmondhassuk, hogy ami 1993 óta történik, az nemcsak a választási csalás bűncselekményének törvénybe foglalt biztosítása, hanem morális, egzisztenciális, és sok milliárdot kitevő gazdasági károkozás is, melyet az állam a nemzetiségiekre hivatkozva, de elsősorban a nemzetiségiek rovására követ el. Jogi nyelven valahogy úgy mondják, hogy mindez a jó erkölcsbe meg a tételes törvényekbe ütközik. Ez tehát nem nemzetiségi belügy, mert minden alapvető döntést kizárólag az Országgyűlés, a kormányok meg az alsóbb szintek hoznak. Mondjuk, ha lettek volna nemzetiségi alapon verekedések, akkor két-három napig benne lettünk volna a tévében. Esetleg a hagyományok újjáélesztése jegyében defenesztrációt kellett volna rendezni, az is elég szórakoztató lett volna. Ráadásul megfelelt volna a középkori viszonyoknak.
Az uniós testületek, intézmények, bizottságok emberi jogi, kisebbségi gyakorlatát illetően nincs illúziónk. Európában, az unióban csak egyetlen dolgot nem szabad, nyíltan gyűlölködni, azt nem szeretik. Minden egyéb megengedett. Sorozatosan lehet törvénytelen, alkotmányellenes intézkedéseket, törvényeket hozni. Ennek van támogatottsága. Régen is hoztak olyan törvényeket, amelyek faji, származási alapon hátrányosan érintették, törvényen kívülivé tették az embereket, így aztán ezt az európai hagyományok ápolásaként is fel lehet fogni. Gondolom, hogy így van, ezért nem reagálnak, nem érdeklődnek, nem nyilatkoznak Magyarország uniós képviselői sem, ahogyan mások sem, például az illetékes biztosok. Biztosan azért nem érdekli őket, amit magyarországi kollégájuk nyilatkozik. Az európai emberi jogi deklarációk, dokumentumok sokasága egészen másról szól, de az elvek, a deklarációk nem számítanak.
Igaz, az unió messze van, főleg, ha nincs aki a megoldás érdekében fölvetné ezt a problémát. Magyarországon az illetékes elit, meg a határon túli magyarokat állítólag annyira szeretők, talán akkor lennének elégedettek, ha más országok azzal állnának elő, hogy az itteni leglényegesebb törvénytelen elemeket átveszik, és saját közegükhöz igazítva következetesen alkalmazzák. Orwellnél maradva, valamelyik Mr. Pilkington pohárköszöntőjében elmondaná: „Ha önöknek meg kellett birkózniuk a maguk alsóbbrendű állataival, hát nekünk is megvannak a magunk alsóbb néposztályai”. Erre a szellemességre az egész asztaltársaság harsány röhögésben törne ki, aztán újratöltenék a poharakat, kitörne az általános éljenzés. Az igazság az, hogy semelyik ország nem vette át a magyarországi kisebbségi modellt, a szomszédos országok sem. Arról sem hallottunk soha, hogy a határon túli magyarok ilyet szeretnének, mert egyáltalán nem szeretnének.
Máshol másképp van. Magyarországon elvétve történik arról tájékoztatás. Például, hogy Szlovákiában egy nemzetiségi származású embert ért atrocitás igazságának kiderítése érdekében a szlovák újságírók kötetnyi cikket írtak, kamerákkal, mikrofonokkal eredtek az illetékesek nyomába. Értelmiségiek, emberi jogi szervezetek petícióval, aláírásokkal, feljelentésekkel követelik a probléma jogszerű tisztázását, tisztességes ügyvédek vállalják a jogi képviseletet. Nálunk az ilyesmi jelenleg teljesen elképzelhetetlennek látszik, ami már rég nem kizárólag nemzetiségi ügy. Épp ezért a tisztességes elitnek, közéleti embereknek, értelmiségieknek, újságíróknak, jogászoknak nálunk is másként, felelősebben kellene megnyilvánulniuk. Kellene, hogy legyen energiájuk, bátorságuk. Nálunk most is az agresszió, a megfélemlítés, a törvénytelenség, a leszámolás a menő, de már tényleg nincs kivel leszámolni. Ha ez az őrület nem nálunk, nem velünk történt volna, akkor röhejes is lehetne, de így csak döbbenten nézzük ezt az eszement vircsaftot, nem találjuk, nem mondjuk ki a megfelelő szavakat. Lehet, hogy valóban paradigmaváltásra lenne szükség. Most azt ismételgetjük, hogy „ezeknek teljesen elment az esze”, vagy már azt sem.
Végre véget kellene vetni ennek a rémálomnak. Normálisabb emberek módjára beszélni és főleg megoldani, rendezni azt a nagyon keveset, ami még rendezhető. Többségi és kisebbségi részről is más, sokkal normálisabb hozzáállásra lenne szükség. A többségi és kisebbségi hatalom illetékes képviselői viszont „beásták” magukat, semmiről nem akarnak hallani, főleg nem ennek a helyzetnek a tényszerű, jogszerű tisztázásáról. Amíg így van, addig a kisebbségi terület a jogállamon kívül marad, addig a mi országunk nem felel meg a jogállam kritériumainak. A kisebbségi hatalom képviselőinek viselkedése teljesen érthető, de semmilyen ésszerű magyarázatát nem ismerjük annak, hogy a többségi hatalom miért ragaszkodik ilyen megszállottan, mániákusan egy zsákutcás, törvénytelen, diszfunkcionális, rendszerhez.
Albertiné Kozsuch Ilona

Aromâni uitaţi

2007-09-11T22:42:00.000+02:00

Priviţi aceste imagini. Sub acest monument îşi dorm somnul de veci membri ai familiei Lyka. S-au gândit oare vreodată aceşti bogaţi armâni că va sosi vremea când nimeni nu le va mai aşeza vreo floare pe mormânt? Că mormântul lor din cimitirul Kerepesi din centrul Budapestei va sta să se huluie...

Ce frumoase morminte şi-au făcut...
Oare se va mai găsi cineva care să renoveze şi mormântul familiei Lyka, la fel cum s-a refăcut "după lupte seculare" şi monumentul lui Gojdu. Între cele două morminte sunt maximum 10 metri.

A apărut cel mai nou număr...

2007-09-07T16:41:00.000+02:00

A ieşit de sub tipar cel mai nou număr al săptămânalului Foaia românească. Tema principală a ediţiei actuale este... şcoala, începutul anului şcolar. Pentru unii bucurie, pentru alţii tristeţe. Revista o puteţi citi şi pe net, la http://www.foaia.hu/. Lectură plăcută!

Concert în biserica din Jula-Mică

2007-09-07T16:32:00.000+02:00

Părintele Petru Puşcaş azi ne-a anunţat că duminică, 9 septembrie, în biserica din cartierul Oraşul Mic Românesc din Jula, va primi vizita unui cor din Deva, care va cânta la Sfânta Liturghie. Slujba începe la ora 8.30.

A venit toamna...

2007-09-07T16:26:00.000+02:00

Iată o poză şi nişte gânduri frumoase, care să vă încălzească sufletele:

Omul învaţă

de Jorge Luis Borges

După un anumit timp, omul învaţă să perceapă diferenţa subtilă între a susţine o mână şi a înlănţui un suflet şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă, şi aşa omul începe să înveţe… că săruturile nu sunt contracte şi cadourile nu sunt promisiuni, şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi, şi învaţă să-şi construiască toate drumurile bazate în astăzi şi acum, pentru că terenul lui „mâine” este prea nesigur pentru a face planuri… şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.
Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult, până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui arde şi calcinează. Aşa că începe să-şi planteze propria grădină şi-şi împodobeşte propriul suflet, în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori, şi învaţă că într-adevăr poate suporta, că într-adevăr are forţă, că într-adevăr e valoros, şi omul învaţă, şi învaţă… şi cu fiecare zi învaţă. Cu timpul înveţi că a sta alături de cineva pentru că îţi oferă un viitor bun înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut. Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale, fără a pretinde să te schimbe, îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti. Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea, în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi. Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi, şi că cel care nu luptă pentru ei, mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii. Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit. Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine, dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face. Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten, e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi la aceeaşi intensitate. Cu timpul îţi dai seama că deşi poţi fi fericit cu prietenii tăi, într-o bună zi vei plânge după cei pe care i-ai lăsat să plece. Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă nu se va mai repeta niciodată. Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană, mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat. Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă, asta va determina că, în final, ele nu vor mai fi aşa cum sperai. Cu timpul îţi dai seama că, în realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment. Cu timpul vei vedea că, deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur, îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine şi acum s-au dus şi nu mai sunt… Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să ceri iertare, să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor, să spui că ai nevoie, să spui că vrei să fii prieten, dinaintea unui mormânt, nu mai are niciun sens.
Dar, din păcate, se învaţă doar cu timpul…

Maslu la Jula

2007-09-05T00:01:00.000+02:00

Pentru toţi cei interesaţi:
Duminică după-masă (9 septembrie), în Catedrala Sf. Nicolae din Jula se va săvârşi Taina Sfântului Maslu. Slujba va începe la ora 15.00.

Salut!

2007-09-04T23:43:00.000+02:00

Bine aţi venit pe blogul meu personal. Voi scrie aici despre ceea ce mă doare sau mă bucură, despre ceea ce văd şi aud, despre ceea ce cred că poate să-i intereseze şi pe alţii. Nu promit că voi scrie în fiecare zi, dar mă voi strădui să vă dau veşti noi cât mai des. Pe curând!