La dreapta-mprejur!

Duminică noaptea Ungaria a intrat într-o eră nouă. Unii, mai optimişti, chiar cred că acum s-a făcut schimbarea de sistem. Noi nu am fi atât de încrezători. În timp ce sentimentele de euforie i-au orbit şi pe cei mai deştepţi concetăţeni, crezând că acum chiar au reuşit să schimbe ceva, puţini îşi dau seama că şi de această dată suntem traşi pe sfoară, suntem manipulaţi de puterile politice care se joacă cu sentimentele oamenilor simpli, promiţându-le bunăstarea şi raiul pe pământ, în timp ce nici măcar un singur partid care a pornit în cursa pentru Parlament nu a reuşit să-şi întocmească un program clar şi categoric pentru rezolvarea principalelor probleme (economice şi sociale). Campania electorală care mai ţine câteva zile, până la al doilea tur al alegerilor din 25 aprilie, este plină de ură, de duşmănie. Liderul partidului câştigător Fidesz a strigat în noaptea alegerilor: „Noi toţi am câştigat!” Noi credem invers: că toţi am pierdut. Am pierdut comportamentul civilizat, discursurile politicoase, dezbaterile cu argumente pro şi contra.

Personal nu mă prea linişteşte că, se pare, după 20 de ani, viaţa politică din Ungaria a scăpat de vechii comunişti, reuşind să facă şi o schimbare de generaţie. Până şi Partidul Socialist şi-a scos bătrânii din cursă (sau, oricum, i-a scos de pe afişe şi probabil i-a lăsat să aştepte în culise), iar celelalte două partide noi, Jobbik şi LMP, care acum au intrat pentru prima dată în Parlamentul din Budapesta, au media de vârstă între 35 şi 45 de ani. Fidesz-ul a obţinut un succes zdrobitor, nu atât din propriile puteri, ci din cauza miilor de greşeli pe care le-au făcut socialiştii şi liberalii în ultimii opt ani (aceştia din urmă nici măcar nu au mai intrat acum în parlament) şi din cauza extremei drepte, Jobbik, care a împins Fidesz-ul mai spre mijloc, astfel acesta a câştigat până şi voturile minorităţilor. Cu siguranţă nu doar românii, ci şi slovacii, nemţii, croaţii, dar şi ţiganii au votat în majoritate cu Fidesz. Ar fi promis Fidesz-ul ceva pentru minorităţi? Nu, nici măcar. În programul de campanie al partidului de dreapta, precum nici la celelalte partide, nici urmă de rezolvarea problemelor minorităţilor. Peste câteva zile vom şti dacă Fidesz-ul va reuşi să obţină, la al doilea tur de scrutin, majoritatea de 2/3 din Parlament. Dacă da (şi pentru asta sunt şanse reale), suntem curioşi cum va mai putea fi ocolită vechea problemă a reprezentării în parlament a minorităţilor. După douăzeci şi ceva de ani, se va ivi şansa de a respecta Constituţia, care asigură dreptul celor 13 minorităţi naţionale şi etnice de reprezentare parlamentară.

Se zvoneşte că noul guvern condus de Fidesz se va atinge cu siguranţă de sistemul de autoguvernări minoritare. Şi va greşi dacă nu o va face, pentru că în cei peste 15 ani de existenţă acesta a demonstrat clar că nu este bun pentru minorităţi. Nici pentru cele mai numeroase, cum sunt ţiganii, dar nici pentru cele mici. Marea problemă a etnobusiness-ului, de care românii se plâng – în zadar – de peste zece ani, este prezentă la toate minorităţile, dar în mai mică proporţie. Acest fenomen poate deveni foarte incomod pentru Ungaria, atunci când, peste nouă luni, de la 1 ianuarie 2011, va prelua preşedinţia UE. În cele şase luni cât Budapesta va deţine preşedinţia UE una dintre priorităţi va fi sensibilizarea europenilor asupra problemei minorităţilor. Nu, bineînţeles, nu e vorba despre minorităţile din Ungaria, ci despre ungurii care trăiesc în afara ţării. Noul guvern de la Budapesta va trebui însă, dacă nu vrea să se ruşineze, să facă un pic de curăţenie şi în propria sa ogradă. Nu doar să dea sfaturi la vecini.

Eva Iova

„Prieteni” nevăzuţi

Până de curând, dacă un părinte vroia să ştie pe unde umblă, ce face copilul său când nu este acasă sau la şcoală, era suficient să-i cunoască prietenii. Azi, când în casele multora domină internetul, nici la sate nu mai sunt feriţi copiii de „prietenii” periculoşi. Reţeaua electronică are cel puţin tot atâta rol dăunător, cât benefic. E bine dacă oamenii (şi cu siguranţă sunt printre aceştia şi mulţi tineri) folosesc internetul ca pe o bibliotecă, o enciclopedie atotştiutoare. Însă deseori copiii navighează fără nici un control, căutând unele site-uri dăunătoare mai mult din curiozitate. Un spot publicitar cutremurător ne arată cum un părinte invită în casă, în camera copilului său, prietenii care au sunat la uşă: prostituate şi monştri. Ne îngrozesc aceste figuri, pe care în viaţa reală nu i-am lăsa în apropierea copiilor noştri, însă prin internet – în lumea virtuală – ei intră în camerele copiilor de azi, fără nici un obstacol.

Pornografia, drogurile, extremităţile la prima vedere sunt doar nişte curiozităţi pentru tineri. Aceasta este perioada vieţii lor, când doresc să cunoască cât mai multe lucruri noi, ceea ce nu întotdeauna e rău, dar deseori aceste noi experienţe nu se opresc doar la faza de cunoaştere. Şcolile au în program de mai multe decenii aşa-numitele „ore de informare sexuală”, când sunt invitaţi specialişti să le vorbească tinerilor adolescenţi despre responsabilitatea vieţii sexuale. Mai nou, psihologi sau medici sunt solicitaţi să ţină ore extraordinare pentru tineri despre pericolul consumării drogurilor. Cu cât succes? Cu prea puţin, din moment ce zi de zi auzim cazuri şocante în acest sens.

Pe lângă droguri şi alte vicii, azi printre tinerii din Ungaria este foarte la modă un alt lucru extremist: ultranaţionalismul. Partidul Jobbik şi Garda Maghiară sunt doar cele mai cunoscute organizaţii care atrag tinerii, dar în afară de acestea mai sunt şi altele, ca de exemplu „Betyársereg” (Oastea haiducilor) sau Mişcarea Hungaristă, ca să nu mai vorbim despre (tot mai) numeroasele site-uri ultranaţionaliste, despre formaţiile de muzică rock care cântă numai despre ura străinilor şi despre traumele ungurilor. Şi de unde ştim că de această „modă” nu sunt scutiţi nici tinerii români din Ungaria? E suficient să intrăm pe site-urile de socializare, cum sunt iwiw, Hi5, Facebook sau MyVip, ca să ne dăm seama ce îi atrage pe tinerii noştri. Elevi ai şcolilor româneşti afişează fără nici o jenă pe paginile lor personale poze ale unor extremişti ultranaţionalişti (ca Szálasi Ferenc) sau ale capetelor rase (skinhead), însemnele naziştilor şi fasciştilor. Ştiu ei de fapt ce sau cine sunt aceştia? Mai mult ca sigur nu. Părinţii, profesorul de istorie sau dirigintele le vorbesc despre anomalia de a fi de naţionalitate român şi, în acelaşi timp, să-i urăşti de moarte pe români? Ne îndoim.

Acum câteva luni, în legătură cu protestul amplasării statuii lui Şaguna la Jula, cel mai vehement anti-Şaguna a fost preşedintele de atunci al Jobbik-ului din oraş, care a avut gură mare până când nu i s-a descoperit originea: din partea bunicilor era român. La fel se „laudă” şi preşedinta Jobbik-ului din Chitighaz că este româncă, când şi-a spus şi ea părerea contra statuii lui Şaguna. Unul din cele trei figuri de bază ale Oastei Haiducilor este tot un român. Adică, cu nume românesc. Se numeşte Tyirityán. (Bunicul lui cu siguranţă s-a scris încă Tiritean.) Astfel de renegaţi cu siguranţă nu numai la români sunt, ci probabil îşi au renegaţii lor şi slovacii sau croaţii. Ceea ce însă nu ne face mai puţin trişti. Ci ne demonstrează că nici şcolile aşa-zis „româneşti”, nici autoguvernările „româneşti” nu ajută cu nimic ca tinerii români din Ungaria să nu se asimileze, să nu devină uneori mai unguri decât ungurii.

(Editorial apărut în „Foaia românească" din 19 februarie 2010)

Statui

Handbalistul Marian Cozma a plătit cu propria-i viaţă pentru ca în Ungaria să aibă o statuie. Pentru ca un român să aibă o statuie în Ungaria! De fapt, „meritul” nu este al lui Marian, care a fost ucis cu brutalitate acum un an într-un club din Veszprém, ci în primul rând al părintelui său, tatăl Petre Cozma. Un munte de om, care oricâtă durere ar fi avut în suflet când a aflat vestea şocantă a morţii fiului său, ne-a dat o lecţie zdravănă prin propriul său exemplu. „Nu dai foc pădurii din cauza unui ciot”, a fost fraza şoptită parcă de îngeri şi rostită cu atâta înţelepciune de Petre Cozma. Gestul supraomenesc al acestui român i-a făcut până şi pe cei mai turbaţi naţionalişti maghiari să se închine în faţa memoriei unui handbalist român. Acest gest şi toate vorbele, reacţiile tatălui îndoliat au rezultat, printre altele, şi amplasarea primei statui a unui român în Ungaria. Nici un erou, savant sau poet român nu are statuie în Ungaria. Numai handbalistul Marian Cozma. Eminescu, Bălcescu sau Pomuţ au doar câte un bust. Precum şi Rebreanu sau Moise Nicoară. Cu toate că Ungaria este recunoscută şi prin faptul că şi cel mai prăpădit sat are statui şi busturi, ca să nu mai vorbim de plăcile memoriale pe care le găsim cam pe la tot colţul.

Cu cinci zile înainte de moartea tragică a handbalistului Marian Cozma, pe 3 februarie 2009, românii din Jula au primit promisiune (şi nu prima) pentru o altă statuie: statuia marelui mitropolit Andrei Şaguna. Promisiunea nu a fost făcută de oricine, ci chiar de preşedintele României. Traian Băsescu a spus atunci că „aşa cum România a aşezat la Arad statuia celor 13 generali, Ungaria nu poate refuza acest lucru”. Şi a argumentat: „Este puţin delicat să îi refuzi dreptul de a avea o statuie, mai ales că reprezintă un neam care a contribuit inclusiv la libertatea de astăzi a Ungariei. Fără brutalitate, statul român va sprijini comunitatea românească pentru ca statuia să poată fi instalată. Rămâne un obiectiv pe care, cu toată delicateţea, îl vom susţine în orice întâlnire. Andrei Şaguna este o personalitate a culturii româneşti.” De la această promisiune şi până azi, la Bucureşti s-au schimbat guverne, s-au schimbat miniştri. Iar peste promisiunea preşedintelui Băsescu s-a aşternut praful uitării. Însă cei care îşi doresc cu adevărat această statuie au răbdare. Pentru că sunt convinşi că statuile marilor personalităţi unesc popoarele şi nu le despart. Andrei Şaguna are tot dreptul să aibă o statuie în Ungaria, pentru că s-a născut, a crescut şi s-a şcolit în această ţară, de aici a plecat să devină mai târziu mitropolitul ortodox al românilor din Transilvania.

Amplasarea statuii lui Şaguna la Jula a fost promisă şi înainte de Traian Băsescu, când pe 21 noiembrie 2008, la Seghedin, s-a ţinut şedinţa comună a guvernelor României şi Ungariei. La o întrevedere a premierului (de atunci) Călin Popescu-Tăriceanu cu comunitatea românilor din Ungaria, ministrul culturii (de atunci) Adrian Iorgulescu a spus că problema amplasării statuii lui Şaguna la Jula este deja stabilită cu partea maghiară, nu se mai pune sub semnul întrebării, iar Ministerul Culturii de la Bucureşti a ales deja şi sculptorul care va realiza monumentul. Miniştrii vin şi pleacă, sculptorul poate aştepta, precum şi românii din Ungaria. Să aibă numai răbdare…

Şi să ne bucurăm totuşi că, iată, s-a realizat prima statuie a unui român în Ungaria. Un monument care ne arătă tuturor, atât ungurilor cât şi românilor, că o statuie poate să ne apropie, şi nu să ne dezbine. O statuie are puterea să ne înveţe să ne respectăm unii pe alţii. Iar respectul trebuie să vină din ambele părţi, şi de la unii, şi de la alţii.

Prostia naţională nu mai cunoaşte limite

Aproape că nu mai trece zi fără noi exemple despre şovinismul unguresc. Acesta a pătruns în toate domeniile vieţii cetăţenilor Ungariei, indiferent de vârstă sau naţionalitate. Oricât ar încerca televiziunea publică sau ziarele mai moderate să compenseze şi să analizeze la rece fenomenul extremismului unguresc, acesta este alimentat zi de zi prin diferite posturi de televiziune (mici, dar foarte urmărite), prin site-uri de internet (al căror număr creşte în continuu) sau prin mesaje trimise prin poşta electronică, pe care le primeşti fără să vrei.

Acum 3–4 ani, politica ziarelor centrale era să nu bage în seamă fenomenele şi organizaţiile şoviniste, iredentiste. Se credea că dacă nu li se acordă atenţie, nu se scrie, nu se vorbeşte despre acestea, o să înceteze de la sine. Însă nu s-a întâmplat aşa. Azi, acei puţini au devenit mulţi, tot mai gălăgioşi şi cu tot mai multă influenţă. S-au infiltrat în toate domeniile vieţii publice. Îi găsim nu numai în politică, ci şi în biserici, în şcoli, ba mai nou şi pe străzi, înfiinţându-se în capitală o firmă de taxi ce poată numele „Jobbtaxi”. Nu ştim dacă numai unguri pot călători cu aceste maşini, sau şi americani, germani sau români. Cert este însă că pe marginile acestor taxiuri este lipită imaginea Ungariei Mari. Nu aşa mică cum ne-am obişnuit să vedem pe mai toate maşinile cu număr unguresc, ci mare cât uşa. Toate aceste însemne transmit ura faţă de străini (mai ales faţă de cei care „le-au furat” ţara, adică românii, slovacii, sârbii şi croaţii) şi orgoliul unui popor, care suferă la începutul mileniului trei de o puternică criză morală şi identitară.

Integrarea în marea familie a ţărilor Uniunii Europene, pentru unguri a adus numeroase complexe peste care nu pot trece, din păcate, nici generaţiile mai tinere. Puţini tineri unguri se folosesc de posibilitatea de a învăţa în străinătate, nu atât din cauza banilor cât din cauza necunoaşterii limbilor străine. În anul 2010, învăţământul unguresc suferă încă de faptul că marea majoritate a absolvenţilor de şcoli medii vorbesc numai o singură limbă: maghiara. Problema este că limbile străine sunt slab vorbite chiar şi de către profesori. Cum să înveţe atunci elevul? Cunosc profesor (şi sigur nu este singurul) care predă engleza, dar în viaţa lui nu a pus piciorul într-o ţară a cărei limbă oficială este engleza. În foarte multe şcoli, mai ales în oraşele mai mici sau la sate, profesorii de limbi străine ştiu să vorbească englezeşte sau franţuzeşte doar un pic mai bine decât cum ar trebui să ştie elevii. Din păcate, această tendinţă este valabilă şi în şcolile de naţionalitate.

Ultima aberaţie pe care am auzit-o zilele trecute s-a întâmplat într-o şcoală generală din Jula. Profesorul de istorie (a cărui orientare politică este uşor s-o ghicim) le-a cerut copiilor din clasa a 8-a să caute pe internet poezia „Nem, nem, soha!” (Nu, nu, niciodată!) de József Attila (poet maghiar, cu ascendenţe incerte, româneşti după marturia sa dintr-o altă poezie sau chiar ţigăneşti, după unii cercetători), şi cei care o vor învăţa pe de rost vor primi nota 5. Să se înţeleagă: nota 5 la istorie, nu la maghiară! Care copil să nu caute o poezie şi să nu vrea s-o înveţe pe de rost? E mult mai uşor decât să înţelegi lecţiile despre revoluţia paşoptistă sau cele două războaie mondiale. Poate pe vreun copil, care era să fie picat la istorie, această poezie chiar îl salvează. Titlul acestei poezii, în vremurile horthy-ste, a fost un slogan iredentist mult îndrăgit. Iar poezia din 1922 a lui József Attila ne atenţionează că „frumosul Cluj, mândria lui Mathia, nu poate să fie niciodată podoaba Ţării Vlahilor”, precum nici Banatul nu poate să producă niciodată pâine pentru sârbi, pentru că „deasupra Carpaţilor va sufla vânt unguresc”. Dacă un profesor de istorie (pentru că cel din Jula cu siguranţă nu este singurul din ţară) numai prin versuri iredentiste ştie să predea copiilor istoria poporului maghiar, criza din Ungaria este mult mai adâncă decât cum ne-am închipuit-o.

(Editorial apărut în Foaia românească din 29 ianuarie 2010)

Stăpâni şi slugi

„Ai auzit? De la Cronica a fost dat afară şi ultimul român din Ungaria. Vin românii din România şi ne iau locurile de muncă…”, îmi spunea cu înspăimântare deunăzi o cunoştinţă. Ce legătură are una cu alta, nu prea am înţeles… Pentru că dacă persoana respectivă a fost dată afară pe motivul că este „român din Ungaria”, sunt destule foruri, organizaţii de protecţie a şanselor egale şi de antidiscriminare, unde poate depune plângere. Dar probabil nu va face acest lucru, pentru că adevărata problemă nu este aceasta.

De vreo două decenii încoace tot auzim că unii dintre noi trăiesc cu frica că vor veni „cei din România” şi le vor lua locurile de muncă. Cu toate că nu prea se îmbulzeşte nimeni să vină să lucreze în locul nostru, unii suferă de acest complex deja de prea mult timp. În cazul amintit mai sus credem că nici pe departe nu este vorba de un conflict dintre românii din Ungaria şi românii din România, ci pur şi simplu de faptul că s-au folosit destul de persoana în cauză, şi acum au aruncat-o la coş. Aşa cum s-a făcut şi se face de peste zece ani la Autoguvernarea pe Ţară. Conducerea AŢRU găseşte oricând cu uşurinţă persoane pe care să le angajeze şi a căror soartă este bine stabilită încă de la bun început: cu numele lor să-şi spele murdăria proprie, după care îi schimbă şi iau alţii în locul lor. Problema cu cei daţi afară de la AŢRU sau de la instituţiile acesteia nu este că sunt născuţi dincoace de graniţă, ci că „boşii” nu mai au nevoie de ei. I-au servit cât au vrut ei, şi atât. Nici pe departe nu contează naţionalitatea angajatului. Poţi fi ungur sau român sau orice alt neam, contează numai cât de serviabil, cât de bună slugă eşti.

Iar în ce priveşte revista autoguvernării, problema cu Cronica nu este că e scrisă de români din Ungaria sau din România sau de aiurea, ci că este un instrument al conducerii AŢRU, scrisă de multe ori de unguri din România, o revistă care serveşte interesele ungureşti, o revistă doar scrisă în limba română!!! Şi se editează nu pentru a ne lua locurile de muncă, ci pentru ca să ne asimileze total şi definitiv. În „luptele” de câţiva ani dintre Foaia românească şi Cronica (de fapt, conducerea AŢRU) nu are nici un rol păstrarea sau desfiinţarea locurilor de muncă ale unora sau altora, ci acestea au doar un singur scop: subordonarea presei în serviciul total al şefilor AŢRU, crearea unei imagini perfecte a conducătorilor (adică a celor 2–3 persoane care se cred că ar fi conducătorii românilor), şi întărirea poziţiilor acestora, care să fie aleşi şi realeşi (dacă se poate până la sfârşitul vieţii) în aceste funcţii comode şi bine plătite.

Nu există nici un conflict între românii din Ungaria şi românii veniţi din România. Cum să existe, când mulţi trăim în căsătorii mixte româno-române, când din aceste căsătorii la Micherechi, de exemplu, s-au născut în ultimele două decenii vreo sută de copii, care sunt cei care mai vorbesc şi între ei în limba română. Sau când la biserică stăm unii lângă alţii, şi ne rugăm în aceeaşi limbă. Ideea unui astfel de conflict trebuie oprită încă din faşă. Pentru că ne face rău nouă, românilor din Ungaria, în timp ce le face bine celor care arată cu degetul spre noi că suntem dezbinaţi, că ne duşmănim noi între noi. Ceea ce nu este adevărat.

Dezbinătorii comunităţii româneşti din Ungaria sunt aceia care pentru interesele lor personale – care sunt mai presus de orice – se folosesc de oricine, fie el ungur (vezi cazurile din pseudo-autoguvernările româneşti, unde foarte mulţi unguri au fost cooptaţi chiar de către unii de la AŢRU, pentru a le asigura lor voturile necesare), sau poate fi şi român, dar cu condiţia să fie slugarnic şi devotat întru totul intereselor lor. Şi intereselor celor pe care ei îi servesc.
(Editorial din Foaia românească, 22 ianuarie 2010)

Şcoala şi extremismul maghiar

Dacă întrebi un profesor de la vreo şcoală românească din Ungaria dacă există în şcoli, în învăţământul naţional de la noi elemente de extremism, ultranaţionalism maghiar, se uită la tine ca la un nebun şi te întreabă cum îţi vine în minte să te gândeşti la aşa ceva. „Bineînţeles, la noi în şcoală nu.” Acest răspuns însă cu siguranţă nu este dat numai de profesorii din şcolile româneşti, ci şi cele slovăceşti sau de alte naţionalităţi. Viaţa însă dovedeşte contrariul. Din păcate.

Un prieten povestea deunăzi întâmplări şocante de pe vremea când a fost student la română şi istorie, la Seghedin. Cu ocazia unei excursii de studiu (obligatorie), organizată de catedra de istorie, în Ardeal (da, nu în România, ci în Ardeal), profesorii şi studenţii participanţi au spus numai vorbe denigratoare, jignitoare la adresa românilor. Cu toate că ştiau că printre ei se află şi un student de naţionalitate română, nu au avut nici o reţinere să-şi bată joc de neamul colegului lor. După câteva ore, studentul român nu a mai rezistat şi le-a cerut să se abţină de comentarii, măcar în prezenţa lui. Bucuria plimbării „boierilor maghiari” pe fostele domenii ardelene s-a transformat la cei mai mulţi în furie, că nu pot să-şi plângă durerea de aproape o sută de ani cauzată de pierderea Ardealului, iar unii, mai puţini, s-au ruşinat şi au tăcut din gură.

„Traumele” istoriei maghiare, exagerate până la extremităţi, sunt implantate atât de adânc în întregul sistem de învăţământ din Ungaria încât deseori nici profesorii nu îşi dau seama cât rău fac prin transmiterea acestora. Şi mai dureros este că nici profesorii de la şcolile de naţionalitate. Un înalt funcţionar al Ministerului Educaţiei a propus acum câteva săptămâni, ca să se introducă – în mod obligatoriu! – în toate şcolile medii din Ungaria organizarea excursiilor de studiu în Voivodina, în Ardeal, în Subcarpatia, în Ţara de Sus, adică un fel de „Cunoaşteţi patria pierdută!”. Aceste călătorii cu siguranţă vor fi finanţate din surse centrale, prin proiecte sau în mod direct. Ne întrebăm: oare care şcoală nu va concura atunci când îşi va putea duce elevii în excursie pe gratis? Cu siguranţă nu se vor îmbulzi numai şcolile maghiare, ci şi cele de naţionalitate. Şi să-mi spună atunci profesorul de istorie de la şcoala românească că elevii români se vor duce pe urmele lui Avram Iancu sau ale lui Andrei Şaguna. Cred că nici măcar pe ale lui Eminescu, Slavici sau Brâncuşi. Să facem un joc de imaginaţie şi să inversăm situaţia: cum ar fi ca Ministerul Educaţiei de la Bucureşti să introducă în mod obligatoriu pentru toate şcolile din ţară excursii de studiu în România-Mare, şi să-i ducă pe ungurii din Secuime în călătorii în Basarabia sau Bucovina? Sau şi mai interesant ar fi să-i aducă pe elevii unguri din Cluj sau Târgu-Mureş la Budapesta şi să le arate cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la malul Dunării. Ar fi o prostie, exact aşa cum este o prostie şi ceea ce plănuieşte ministerul de la Budapesta. Credem însă că dacă în Bucureşti i-ar veni cuiva această idee, profesorii şi părinţii elevilor maghiari cu siguranţă ar protesta la toate forurile posibile, în timp ce la noi organizaţiile minorităţilor, autoguvernările sau şcolile de naţionalitate nici măcar nu înţeleg de ce ar trebui să nu fie de acord cu aceste aşa-numite „excursii de studiu”.

Tot aşa nu am auzit să fi reacţionat nici o organizaţie de naţionalitate, când preşedinta judeţeană a Jobbik-ului a spus la o serbare că în judeţul Bichiş e nevoie cu precădere de un învăţământ naţional şi a propus ca în viitor în toate şcolile din judeţ (deci, şi la şcolile româneşti din Jula, Micherechi, Chitighaz, Aletea sau Bătania) săptămâna să înceapă cu arborarea drapelului naţional maghiar şi intonarea imnului naţional. Vă vine să râdeţi? Mie nu. Şi acest partid peste câteva luni va intra în Parlament.

(Editorial apărut în Foaia românească din 15 ianuarie 2010)

Puterea colindelor

În Ajun de Crăciun, un mic grup de credincioşi, în frunte cu Episcopul Siluan, a bătut pe la porţile românilor din Jula pentru a le cere voie să-i colinde. Minunatele cântece româneşti de Crăciun au vrăjit sufletele tuturor celor ce le-au ascultat. Primiţi cu colinda? La străvechea întrebare răspunsul este întotdeauna pozitiv. Iar în acest an, spre bucuria multora, întrebarea a fost pusă la mult mai multe familii de români ca până acum.

Pe lângă colindătorii români ortodocşi, odată cu lăsata serii, au cutreierat străzile oraşului Jula şi credincioşi baptişti şi penticostali din Micherechi, care au venit să le colinde rudelor, prietenilor mutaţi la oraş. Doar atât s-a mai păstrat din vechiul obicei de a vesti pe la casele oamenilor bucuria naşterii Domnului. Fără costume, fără zurgălăi, de această dată chiar şi fără zăpadă. În lumea agitată de azi, când ne preocupă mult mai mult câte feluri de mâncăruri punem pe masa de Crăciun decât sărbătoarea în sine, când sunt mai importante cadourile multe şi scumpe, decât ca familiile să cânte împreună şi să povestească iarăşi şi iarăşi împreună cu copiii acel miracol care s-a întâmplat acum mai bine de două milenii, ne-au rămas foarte puţine din atmosfera adevărată a Crăciunului. Singurele care ne mai leagă pe noi, cei de azi, de acele vremuri aproape uitate sunt colindele. Cele care ne învaţă despre steaua Betleemului, despre cei trei magi, despre naşterea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Românii cântă colinde din Ajunul Crăciunului până la Bobotează. Ele au o putere nevăzută. Pot să-i apropie pe oameni, pot să-i facă fericiţi, lipsiţi de grijile zilei de mâine. E frumos şi atunci când dăm drumul la televizor şi-i vedem pe moldoveni, pe olteni sau pe bănăţeni cât de frumos ştiu să colinde, dar participarea pasivă la bucuria Crăciunului nu aduce prea multă satisfacţie. Şi nicidecum de lungă durată. Bucuria adevărată este comuniunea cu alţi oameni, cu părinţi, bunici, copii sau fraţi, cu neamuri sau prieteni. Cântarea împreună a cât mai mulţi oameni deschide cerurile. Şi inimile înstrăinate. După ce Episcopul a umblat cu colindul pe la românii din Jula în Ajun de Crăciun, ca după o chemare, în prima zi de Crăciun mult mai mulţi credincioşi, de toate vârstele, au simţit nevoia să participe la slujba de sărbătoare din străvechea Catedrală ortodoxă. Puterea colindelor s-a dovedit din nou: i-a chemat la biserică şi pe cei care doar foarte rar participă la slujbe. Şi tot colindele şi spiritul Crăciunului au fost cele care au dat gândul bun, ca românii din Jula să petreacă momentul trecerii dintr-un an în altul nu pe străzi sau la petreceri, ci în biserică.

În noaptea dintre ani, PS Siluan şi un sobor de preoţi, alături de numeroşi credincioşi au adus mulţumiri lui Dumnezeu în cadrul unei slujbe Te Deum, pentru anul care s-a încheiat, convinşi fiind că rugăciunea îi va împlini spiritual şi în anul care vine. După slujbă, credincioşii şi preoţii au ciocnit un pahar de şampanie urându-şi toate bunele pentru noul an. Acest „revelion ortodox”, care nu a fost organizat înainte, ci s-a născut din simpla dorinţă a creştinilor de a petrece sărbătorile împreună, este o dovadă că românii din Jula mai există, că biserica noastră are nu numai trecut ci şi prezent şi, suntem convinşi că şi viitor. Dacă uşile bisericilor noastre vor rămâne deschise, la revelioanele următoare cu siguranţă tot mai mulţi credincioşi români (şi poate nici nu doar românii) vor începe anul nou cu rugăciuni de mulţumire şi cu gânduri bune. Şi poate ei vor veni nu doar la revelion, ci şi la alte sărbători şi la duminicile de peste an. Să avem încredere în puterea colindelor…

(Editorial apărut în Foaia românească din 8 ianuarie 2010)