Umbra lui Şaguna

Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că Andrei Şaguna este atât de cunoscut în Ungaria cum ni s-a demonstrat zilele trecute pe anumite forumuri şi reviste online ungureşti. Toţi aveau părere despre mitropolitul Ardealului, de parcă s-ar învăţa despre el la orele de istorie din şcolile ungureşti. După ce primăriţa Julei a anunţat la o conferinţă de presă că se plănuieşte punerea pietrei de temelie a statuii lui Şaguna în faţa Catedralei Ortodoxe din Jula, Asociaţia „Jobbik Magyarországért” („Pentru o Ungarie mai bună”), filiala din Jula, organizaţie de extrema dreaptă, a dat publicităţii imediat un comunicat în care avertiza că dacă va fi nevoie vor împiedica acest lucru cu propriile lor trupuri. Se zvonea prin Jula că festivitatea va fi „onorată” şi de prezenţa Gărzii Ungare. Poate băieţii au vrut doar să-şi aerisească uniformele... Oricum, nu li s-a oferit ocazia, pentru că inaugurarea s-a amânat.
Ruşinos este că la apelul „Jobbik” au reacţionat pozitiv şi unii consilieri din Jula, ba mai mult şi ziarul judeţean Békés Megyei Hírlap, care a prezentat subiectul într-un stil ultra-naţionalist, atrăgând atenţia încă din titlu că la Jula se plănuieşte inaugurarea statuii unui episcop „anti-maghiar”. Picanteria este că nici unul din cei doi protagonişti principali negativi ai evenimentelor nu sunt maghiari: gălăgiosul şi exhibiţionistul consilier local este de naţionalitate germană, chiar e şi membru în Autoguvernarea Germană din oraş, iar preşedintele filialei „Jobbik” din Jula are o bunică cu numele de Ardelean (Árgyelán). Acesta din urmă probabil ar explica aşa că familia bunicii sale este maghiară, dar a venit din „Erdély” şi de aceea se cheamă aşa. Poate găseşte pe cineva care să-l şi creadă.
Până duminică, când a apărut comunicatul Episcopiei Ortodoxe din Jula, nici o instituţie sau organizaţie românească din Ungaria nu a reacţionat la atacurile aduse memoriei lui Andrei Şaguna. Luni, totuşi, şi-a deschis gura şi preşedintele Autoguvernării pe Ţară, dar mai bine n-ar fi făcut-o. Ca de obicei, şi de această dată, Kreszta a apărat pe oricine, numai interesele comunităţii pe care pretinde că o reprezintă nu. După părerea lui, problema este că „nu a fost pregătită în mod profesional” aşezarea statuii lui Şaguna, dar a criticat şi faptul că cele două Guverne au decis despre acest proiect înainte ca în Comisia Mixtă Interguvernamentală să se fi ajuns la un consens. Mai avem şi noi nişte nelămuriri: în acest colţ întunecat al Europei, comisiile decid peste Guverne? Chiar nimeni nu a observat că această hotărâre a fost luată deja de 11 luni, cu toate că în acest timp şi Comisia Mixtă s-a întrunit de mai multe ori? Şi, mai presus de orice, ce dracu are a face comisia mixtă cu Andrei Şaguna? Noi, românii din Ungaria, vrem această statuie şi nu avem nevoie de „acordul” unor politicieni care, probabil mulţi dintre ei, nici nu ştiu prea bine cine a fost Şaguna.
S-a întâmplat acest circ cu câteva zile înainte de următoarea şedinţă comună a Guvernelor României şi Ungariei, în aceeaşi perioadă când preşedintele UDMR-ului (ce-o fi şi în capul ăstuia?) propune ca în Ardeal să se introducă obligativitatea învăţării limbii maghiare... pentru toţi românii!!! Prostia ungurească se pare că nu cunoaşte limite. După ce şi-au asimilat minorităţile aproape în totalitate, au făcut să ne fie ruşine de ceea ce suntem, să ne lepădăm de limba şi credinţa noastră, să devenim ca nişte maimuţe care dansează şi cântă când este cazul, această populaţie majoritară acum a ajuns să se sperie de o statuie. De statuia lui Şaguna. Să fie oare actual şi azi ceea ce a scris Ioan Lupaş exact cu o sută de ani în urmă? „E posibil să mai aibă numele lui Şaguna şi azi un sunet cam neplăcut – pentru unii! Acest sunet, care seamănă foarte mult a mustrare pentru cei ce nu-şi îndeplinesc datoria conştient şi cu demnitate, va fi bine să-l păstreze şi în viitor. Pentru toţi Românii de bine însă acest nume va trebui să răsune, cât mai des şi mai înteţit, ca o trâmbiţă de chemare la muncă nepregetată, la luptă conştientă şi neşovăitoare, la îndeplinirea bărbătească, fără zăbavă, a datoriilor faţă de lege şi neam…”
Eva Iova
(Editorial din nr. 43 al Foii româneşti, 24 octombrie 2008)

Statuia mitropolitului ortodox agită spiritele la Jula

Săptămâna trecută, la Jula se plănuia depunerea pietrei de temelie a statuii marelui mitropolit Andrei Şaguna, în faţa Catedralei ortodoxe Sf. Nicolae. Iniţiativa s-a amânat din cauza presiunii făcute de Asociaţia „Jobbik” (o asociaţie de extrema dreaptă) şi de avertismentul că la manifestare va participa şi Garda Maghiară.

Prima dată scandalul a fost prezentat numai în presa locală şi judeţeană, ca peste o zi acesta să fie publicat şi de ziarele centrale din Budapesta. În majoritatea scrierilor, figura mitropolitului român Andrei Şaguna, care de altfel s-a născut la Mişcolţ, este prezentată ca fiind un înverşunat anti-maghiar. Partidele şi presa de extrema dreaptă s-au îmbulzit să aducă cât mai multe argumente, de ce nu are loc în Ungaria o statuie a lui Andrei Şaguna, comparându-l tot timpul cu criminalul de război Wass Albert din Secuime, uitând că busturile, statuile, plăcile acestuia împânzesc toată Ungaria, dar şi în Transilvania există deja 6 astfel de monumente. Reacţiile extremiştilor au fost încurajate şi de un comunicat al Uniunii Mondiale a Maghiare, care a cerut la fel să se boicoteze inaugurarea unei statui a mitropolitului ortodox Andrei Şaguna pe teritoriul Ungariei.
Menţionăm că despre amplasarea acestei statui la Jula, în faţa Catedralei ortodoxe, s-a decis deja cu un an în urmă, la şedinţa comună a Guvernelor României şi Ungariei, care a avut loc la Sibiu. Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria a dat publicităţii luni un comunicat, în care se delimitează de toate acuzele extremiştilor maghiari şi argumentează de ce este justificată realizarea unei statui a lui Andrei Şaguna la Jula.

Comunicatul Episcopiei
Episcopia Ortodoxă Română din Ungaria a luat act cu bucurie de iniţiativa celor două Guverne, Român şi Maghiar, din şedinţa comună care a avut loc în luna noiembrie 2007 la Sibiu, de a sprijini ridicarea la Jula a unei statui a Marelui Mitropolit Ortodox Român al Ardealului, Andrei Şaguna. La 200 de a ani de la naşterea sa, Mitropolia Ardealului a decis ca anul 2008 să fie declarat „An comemorativ Andrei Şaguna”, idee preluată şi sprijinită în acelaşi timp şi de către UNESCO.
Născut la Mişcolţ, oraş aflat în Nordul Ungariei şi având studiile făcute la Pesta, cel care avea să fie viitorul Mitropolit al Ardealului s-a remarcat în mod deosebit prin darurile sale, fiind un reprezentant de seamă al Bisericii noastre Strămoşeşti, de numele lui legându-se realizări importante pentru credincioşii ortodocşi români din Transilvania şi Ungaria: restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, înfiinţarea Institutului Teologic din Sibiu, editarea „Telegrafului Român”, unul dintre cele mai vechi ziare în limba română din Transilvania, organizarea învăţământului românesc prin deschiderea a aproximativ 800 de şcoli poporale româneşti şi multe altele. Tot de numele Marelui Mitropolit Andrei Şaguna se leagă şi elaborarea Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, după principiile căruia se conduce Biserica Ortodoxă Română până în ziua de astăzi.
Realizările memorabile ale Mitropolitului Andrei Şaguna au contribuit hotărâtor la emanciparea naţional-bisericească a românilor din Transilvania şi Ungaria de atunci.
Reacţiile care au apărut pe plan local vizavi de această intenţie nobilă a Bisericii noastre au fost cu totul nepotrivite şi nefondate. Ţinând cont de faptul că rolul dintotdeauna al Bisericii a fost acela de a Îl sluji pe Dumnezeu şi pe credincioşii care o alcătuiesc şi nicidecum de a crea conflicte sau neînţelegeri între oameni sau naţionalităţi, respingem cu hotărâre acuza că am fi dorit să provocăm vreo incitare între cei care trăiesc astăzi în pace în oraşul Jula.
Dorinţa noastră de a ridica statuia Mitropolitului Andrei Şaguna lângă Catedrala Episcopală din Jula este perfect întemeiată ţinând cont de realizările sale. Considerăm că aceasta va contribui la întărirea identităţii spirituale şi naţionale a comunităţii noastre ortodoxe româneşti din Ungaria şi constituie în acelaşi timp un drept elementar de care se bucură orice minoritate care trăieşte astăzi într-o ţară din Uniunea Europeană.
Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria
E.I.

Război românesc pe Hir6

Miercuri a apărut o ştire pe www.hir6.hu despre o întâlnire pe tema dorinţei Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria de a prelua liceul românesc din Jula. Subiectul a pus pe jar multe persoane. Dacă nu credeţi, citiţi pe Hir6. Mai ales comentariile!

Românii din Bătania la "Aktív"

Au dispărut ortodocşii din Bihor

Afirmaţia din titlu s-a întâmplat numai în mintea unora, care din neglijenţă, din amatorism sau din rea voinţă au realizat un site pe internet în care, în afară de una singură, toate localităţile tradiţionale româneşti din judeţul Bihor din Ungaria sunt prezentate ca având biserică greco-catolică. Este vorba despre site-ul www.hajdubihar.eu, care doar la prezentarea comunei Săcal semnalează că aceasta are şi biserică ortodoxă română. În rest, de la Apateu până la Vecherd toate bisericile sunt prezentate ca fiind greco-catolice.

Pagina de internet a fost realizată de Consiliul Judeţean din Dobriţân, care cu siguranţă a cheltuit o groază de bani pentru a face traducerile tuturor informaţiilor în nu mai puţin de 8 limbi, printre care şi româna. Citind prima dată varianta românească, am crezut că probabil traducătorul a greşit, dar când am citit şi varianta originală, cea în limba maghiară, a trebuit să constatăm că nu acesta a greşit, ci cel care a întocmit textul. Traducătorul a făcut însă un lucru la fel de grav: şi-a bătut joc de limba lui Eminescu cu o traducere atât de proastă, încât te doare capul când o citeşti. (Doar un exemplu: cuvântul „szállás” (cazare) este tradus sălaş!) Alte mostre: „Comuna înfiinţată în secolul 14 a figurat în legea transilvaniei din anul 1626 ca şi un oraş haiducesc colonizat de către Bocskai. Localitatea Vekerd a devenit de mai multe ori depopulată. Recolonizarea sa definitivă a pornit în anul 1720, prin mutarea iobagilor români. Marea majoritate a populaţiei a fost de religie greco-catolică.” La care noi adăugăm: Vecherdul niciodată nu a fost oraş, iar singura biserică existentă în acest sat este cea ortodoxă, deci populaţia nu putea fi de religie greco-catolică. Despre Jaca autorii site-ului scriu: „În secolul al 18-lea, lângă populaţia ungară au fost mutaţi aici şi locuitori români, dată la care a fost construită şi biserica reformată şi greco-catolică.” Dacă nu va tulburat destul, citiţi site-ul.

Singura localitate din Bihorul unguresc, unde majoritatea populaţiei este românească iar biserica din sat este chiar greco-catolică, este Bedeul. Oamenii din Bedeu, mai puţin copiii şi tinerii, şi azi vorbesc româneşte pe stradă sau la alimentară, cu toate că în biserică ascultă slujbele duminicale numai în limba maghiară. Şi totuşi, dacă ar fi să ne luăm după documente, atunci Bedeul ar putea fi declarat ca unicat în această ţară. Cu câţiva ani în urmă, vizitând biserica din acest sat, la intrare am dat de un document înrămat pe care scria că locuitorii Bedeului sunt... unguri românizaţi!!! Nu trebuie să fii mare istoric ca să-ţi dai seama de aberaţia acestei constatări, mai ales într-o ţară ca Ungaria, unde asimilarea naţionalităţilor ajunge aproape de nivelul perfecţiunii. Ca să scrii că nişte bieţi ţărani români au asimilat ungurii trebuie să fii ori prost, ori nebun.

Tendinţa de a prezenta românii din Ungaria ca fiind toţi greco-catolici nu este o noutate. Cu câţiva ani în urmă, şi în Jula a apărut un album fotografic în care Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sf. Nicolae” din centrul oraşului este prezentată ca fiind greco-catolică. Nici atunci şi nici de atunci nu am auzit ca cineva din rândurile comunităţii noastre să fi protestat faţă de acest lucru sau măcar să ceară vreo rectificare. Faptul că suntem delăsători înseamnă că şi noi, românii din Ungaria, contribuim la un fals istoric, la crearea unor documente prin care trecutul şi simpla noastră prezenţă pe aceste meleaguri ungureşti este ştearsă cu buretele. E o dovadă de iresponsabilitate dacă lăsăm să se creadă că este vorba doar de o simplă greşeală, şi nu de reavoinţă.

(Editorial din Foaia românească, nr. 38, 19 septembrie 2008)

Prefăcătorie transfrontalieră

Când am văzut cine a reprezentat România la inaugurarea noii şcoli româneşti din Bătania, a trebuit să constatăm că: 1. ori au dispărut românii din Ministerul Educaţiei din Bucureşti; 2. ori dacă totuşi nu au dispărut, e clar că nu le mai pasă de românii din Ungaria, pe care îi consideră o cauză pierdută. Doamna de la Bucureşti, care a onorat cu prezenţa festivitatea de inaugurare a şcolii din Bătania şi a adus vestea bună a unei hotărâri de guvern, prin care noua şcoală din Bătania se va îmbogăţi cu material logistic în valoare de 100.000 de euro, pe nume doamna Gabriella Pásztor, este Secretar de Stat pentru Învăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale şi Relaţii cu Parlamentul, în cadrul Ministerului Educaţiei de la Bucureşti.

Să fi ajuns oare româna o limbă minoritară în România? Sau la Bătania nu „Şcoală Română” s-a inaugurat, aşa cum scrie în hotărârea de guvern? Din neglijenţă sau poate din dispreţ faţă de (oricât de mica) comunitate românească din Ungaria, nu s-a găsit nici un singur reprezentant român în Ministerul Educaţiei de la Bucureşti, care să bată drumul până la Bătania şi să încurajeze profesorii şi copiii din oraşul de lângă graniţă că va fi în folosul lor dacă îşi vor păstra limba şi identitatea română. Este un nonsens, o absurditate, ca un secretar de stat de origine maghiară, de altfel probabil un specialist bun în domeniul său de activitate, să încurajeze acest lucru. Pentru simplul fapt că nu este treaba lui. Aşa cum, după cunoştinţele noastre, Ministerul Educaţiei din Budapesta nu a trimis-o niciodată pe directoarea Departamentului pentru Minorităţi Naţionale, care de altfel este tocmai de origine română, născută la Micherechi, să inaugureze o şcoală maghiară în Miercurea Ciuc sau la Târgu Secuiesc. Pentru că datoria ei nu este asta.

Şi înainte să-i treacă prin minte cuiva să ne acuze de lipsa de deschidere spre prietenia româno-maghiară sau de cea mai mică ură împotriva ungurilor, ţinem să accentuăm că nu ne interesează dacă şcolile ungureşti din România mai sunt cu adevărat ungureşti, dacă acolo se vorbeşte şi în cancelarie în limba maghiară sau dacă toţi elevii reuşesc să înveţe limba maghiară. Asta este lupta lor, a ungurilor de acolo, şi nu a noastră. Noi nu putem şi nici nu trebuie să rezolvăm problemele învăţământului unguresc din afara graniţelor Ungariei. Exact aşa cum nu ungurii din România trebuie să lupte pentru şcolile româneşti din Ungaria. Din simplul motiv că aceasta nu este lupta lor.

România greşeşte când lasă ca învăţământul românesc sau cultura românească, cei mai importanţi piloni ai supravieţuirii unei naţii, să fie reprezentate în afara graniţelor de persoane de altă etnie decât româna, mai ales în ţările vecine unde trăiesc şi comunităţi de români. Nu punem la îndoială pregătirea profesională a acestor persoane, însă nu arată bine pentru comunităţile minoritare ca limba, cultura neamului lor să fie reprezentate de cineva de alt neam. Românii din Timoc niciodată n-o să-l creadă pe un sârb din România că vrea cu adevărat să introducă predarea limbii române în şcolile din Serbia, precum nici românii din Chişinău sau Cernăuţi n-o să creadă un rus din România că vrea întărirea sentimentului românesc în şcolile lor. România ar trebui să termine odată pentru totdeauna să se comporte ca o ţară a nimănui, mai ales în relaţia cu românii din jurul graniţelor, care nu au emigrat niciodată din România, ci sunt acolo unde sunt fără voia lor. Pentru că aşa a vrut istoria.

Sau să fie mesajul României pentru românii din Ungaria unul cinic şi care să ne pună pe gânduri? Dacă voi vă prefaceţi că aveţi şcoli româneşti, vă prefaceţi că acolo se învaţă româneşte, atunci şi noi ne prefacem că vă credem...

Eva Iova

Sare pe o rană deschisă

Deoarece după editorialul din numărul trecut al Foii (www.foaia.hu) am primit mai multe telefoane şi e-mailuri de felicitare - pt care multumesc frumos - m-am gândit să-l public şi pe blog.

Îmi povestea cineva de curând că, ocupându-se cu închiriere de camere pentru turişti la Jula, a avut nişte oaspeţi din România cu care s-au simpatizat şi au dezbătut împreună probleme ale românilor şi ungurilor din acest colţ de Europă. Discuţiile de genul „aşa e la noi... cum e la voi?” au ajuns până la subiectul învăţământului. Românul-oaspete şi-a amintit că ar fi auzit el că parcă şi în Ungaria sunt şcoli româneşti. Da, sunt, zice românul-gazdă, dar nu sunt aşa ca şi la voi, pentru că aici şcolile sunt bilingve, deci copiii învaţă prima dată limba maghiară, că doar trăim în Ungaria, şi numai apoi învaţă şi limba română. Românul-oaspete şi-a putut da seama singur de rezultatul acestei metode atunci când a încercat să stea de vorbă cu copilul de vârstă şcolară al familiei, care nu înţelegerea nici o iotă din româna lui cu accent de România... Acesta se întoarce derutat acasă, în România, cu experienţa că nu toate şcolile „româneşti” din lume sunt la fel: în unele se învaţă româneşte, iar în altele... ungureşte.

Pe 1 septembrie va începe în Ungaria al treilea an şcolar, când nici într-o singură şcoală aşa-zis românească nu se mai predă scrisul şi cititul în limba română pentru elevii din clasa întâi. Până în toamna anului 2005, cei mai mici elevi ai şcolii generale din Micherechi învăţau abecedarul prima dată în limba lor maternă, în română, şi numai din clasa a doua s-a trecut şi la cititul şi scrisul în limba maghiară. Trecerea de la română la maghiară a fost motivată de către şcoală cu creşterea numărului copiilor care vin din căsătorii mixte şi care vorbesc mai puţin sau deloc limba română. De parcă predarea depinde de copii şi nu de profesori şi programa şcolară. Când se duc prima dată la şcoală, copiii de şase ani nu ştiu nici să înmulţească sau să împartă numerele, dar asta nu înseamnă să scoatem matematica din orar şi s-o înlocuim, de pildă, cu gimnastica. Deci, e o scuză prea ieftină să dăm vina pe copii sau pe părinţii lor, care nu sunt obligaţi să-şi dea odrasla la o şcoală românească, ci pot să aleagă liber orice şcoală. În localităţile unde pe lângă şcoala românească există şi altă şcoală, cum e Chitighazul, Aletea sau Bătania, părinţii îşi pot da copilul şi la şcoala maghiară, nu au nici o obligaţie faţă de cea românească. Aberaţia intervine însă atunci când o primărie dintr-un sat cu 3–4 mii de locuitori susţine două şcoli, care de fapt nu diferă cu nimic (sau foarte puţin) una de alta. Bani aruncaţi în vânt, fără nici un rost. Eventual pentru a menţine imaginea falsă că în Ungaria sunt sprijinite naţionalităţile: au şcoli, au drepturi, au de toate...

Niciodată, nici din comunitatea noastră şi nici din afara ei, nimeni nu a cercetat dacă acei elevi de odinioară din Micherechi, Jula, Chitighaz etc., care au învăţat prima dată scrisul şi cititul în româneşte, iar azi sunt medici, jurişti, profesori, contabili, jurnalişti sau orice altceva, ar avea vreo greutate în vorbirea ungurească, dacă nu ar fi fost angajaţi la un loc de muncă numai pentru că ei au învăţat întâi abecedarul românesc, şi nu pe cel unguresc. Liceul românesc din Jula se mândreşte azi cu zeci de generaţii de intelectuali, oameni apreciaţi şi în mediul unguresc, care nu au avut nici un dezavantaj că au învăţat prima dată cum se scrie cuvântul „şcoală” şi nu „iskola”. Sau este printre noi cineva care nu ştie maghiara, numai pentru că a învăţat-o doar din clasa a doua? Eu una nu cunosc pe nimeni.

Atunci când ne luptăm, uneori unii cu alţii, pentru simpla existenţă a unei şcoli sau grădiniţe româneşti, ar trebui să ne rezervăm o parte din energie şi pentru îmbunătăţirea metodelor de predare, să ne certăm, de exemplu, ca elevii să salute adulţii cu „Bună ziua” sau cu „Sărut mâna”, şi nu cu „Jó napot” sau „Csókolom”.

(A apărut în „Foaia românească" din 29 august 2008)