Şcoala şi extremismul maghiar

Dacă întrebi un profesor de la vreo şcoală românească din Ungaria dacă există în şcoli, în învăţământul naţional de la noi elemente de extremism, ultranaţionalism maghiar, se uită la tine ca la un nebun şi te întreabă cum îţi vine în minte să te gândeşti la aşa ceva. „Bineînţeles, la noi în şcoală nu.” Acest răspuns însă cu siguranţă nu este dat numai de profesorii din şcolile româneşti, ci şi cele slovăceşti sau de alte naţionalităţi. Viaţa însă dovedeşte contrariul. Din păcate.

Un prieten povestea deunăzi întâmplări şocante de pe vremea când a fost student la română şi istorie, la Seghedin. Cu ocazia unei excursii de studiu (obligatorie), organizată de catedra de istorie, în Ardeal (da, nu în România, ci în Ardeal), profesorii şi studenţii participanţi au spus numai vorbe denigratoare, jignitoare la adresa românilor. Cu toate că ştiau că printre ei se află şi un student de naţionalitate română, nu au avut nici o reţinere să-şi bată joc de neamul colegului lor. După câteva ore, studentul român nu a mai rezistat şi le-a cerut să se abţină de comentarii, măcar în prezenţa lui. Bucuria plimbării „boierilor maghiari” pe fostele domenii ardelene s-a transformat la cei mai mulţi în furie, că nu pot să-şi plângă durerea de aproape o sută de ani cauzată de pierderea Ardealului, iar unii, mai puţini, s-au ruşinat şi au tăcut din gură.

„Traumele” istoriei maghiare, exagerate până la extremităţi, sunt implantate atât de adânc în întregul sistem de învăţământ din Ungaria încât deseori nici profesorii nu îşi dau seama cât rău fac prin transmiterea acestora. Şi mai dureros este că nici profesorii de la şcolile de naţionalitate. Un înalt funcţionar al Ministerului Educaţiei a propus acum câteva săptămâni, ca să se introducă – în mod obligatoriu! – în toate şcolile medii din Ungaria organizarea excursiilor de studiu în Voivodina, în Ardeal, în Subcarpatia, în Ţara de Sus, adică un fel de „Cunoaşteţi patria pierdută!”. Aceste călătorii cu siguranţă vor fi finanţate din surse centrale, prin proiecte sau în mod direct. Ne întrebăm: oare care şcoală nu va concura atunci când îşi va putea duce elevii în excursie pe gratis? Cu siguranţă nu se vor îmbulzi numai şcolile maghiare, ci şi cele de naţionalitate. Şi să-mi spună atunci profesorul de istorie de la şcoala românească că elevii români se vor duce pe urmele lui Avram Iancu sau ale lui Andrei Şaguna. Cred că nici măcar pe ale lui Eminescu, Slavici sau Brâncuşi. Să facem un joc de imaginaţie şi să inversăm situaţia: cum ar fi ca Ministerul Educaţiei de la Bucureşti să introducă în mod obligatoriu pentru toate şcolile din ţară excursii de studiu în România-Mare, şi să-i ducă pe ungurii din Secuime în călătorii în Basarabia sau Bucovina? Sau şi mai interesant ar fi să-i aducă pe elevii unguri din Cluj sau Târgu-Mureş la Budapesta şi să le arate cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la malul Dunării. Ar fi o prostie, exact aşa cum este o prostie şi ceea ce plănuieşte ministerul de la Budapesta. Credem însă că dacă în Bucureşti i-ar veni cuiva această idee, profesorii şi părinţii elevilor maghiari cu siguranţă ar protesta la toate forurile posibile, în timp ce la noi organizaţiile minorităţilor, autoguvernările sau şcolile de naţionalitate nici măcar nu înţeleg de ce ar trebui să nu fie de acord cu aceste aşa-numite „excursii de studiu”.

Tot aşa nu am auzit să fi reacţionat nici o organizaţie de naţionalitate, când preşedinta judeţeană a Jobbik-ului a spus la o serbare că în judeţul Bichiş e nevoie cu precădere de un învăţământ naţional şi a propus ca în viitor în toate şcolile din judeţ (deci, şi la şcolile româneşti din Jula, Micherechi, Chitighaz, Aletea sau Bătania) săptămâna să înceapă cu arborarea drapelului naţional maghiar şi intonarea imnului naţional. Vă vine să râdeţi? Mie nu. Şi acest partid peste câteva luni va intra în Parlament.

(Editorial apărut în Foaia românească din 15 ianuarie 2010)

Puterea colindelor

În Ajun de Crăciun, un mic grup de credincioşi, în frunte cu Episcopul Siluan, a bătut pe la porţile românilor din Jula pentru a le cere voie să-i colinde. Minunatele cântece româneşti de Crăciun au vrăjit sufletele tuturor celor ce le-au ascultat. Primiţi cu colinda? La străvechea întrebare răspunsul este întotdeauna pozitiv. Iar în acest an, spre bucuria multora, întrebarea a fost pusă la mult mai multe familii de români ca până acum.

Pe lângă colindătorii români ortodocşi, odată cu lăsata serii, au cutreierat străzile oraşului Jula şi credincioşi baptişti şi penticostali din Micherechi, care au venit să le colinde rudelor, prietenilor mutaţi la oraş. Doar atât s-a mai păstrat din vechiul obicei de a vesti pe la casele oamenilor bucuria naşterii Domnului. Fără costume, fără zurgălăi, de această dată chiar şi fără zăpadă. În lumea agitată de azi, când ne preocupă mult mai mult câte feluri de mâncăruri punem pe masa de Crăciun decât sărbătoarea în sine, când sunt mai importante cadourile multe şi scumpe, decât ca familiile să cânte împreună şi să povestească iarăşi şi iarăşi împreună cu copiii acel miracol care s-a întâmplat acum mai bine de două milenii, ne-au rămas foarte puţine din atmosfera adevărată a Crăciunului. Singurele care ne mai leagă pe noi, cei de azi, de acele vremuri aproape uitate sunt colindele. Cele care ne învaţă despre steaua Betleemului, despre cei trei magi, despre naşterea Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii.

Românii cântă colinde din Ajunul Crăciunului până la Bobotează. Ele au o putere nevăzută. Pot să-i apropie pe oameni, pot să-i facă fericiţi, lipsiţi de grijile zilei de mâine. E frumos şi atunci când dăm drumul la televizor şi-i vedem pe moldoveni, pe olteni sau pe bănăţeni cât de frumos ştiu să colinde, dar participarea pasivă la bucuria Crăciunului nu aduce prea multă satisfacţie. Şi nicidecum de lungă durată. Bucuria adevărată este comuniunea cu alţi oameni, cu părinţi, bunici, copii sau fraţi, cu neamuri sau prieteni. Cântarea împreună a cât mai mulţi oameni deschide cerurile. Şi inimile înstrăinate. După ce Episcopul a umblat cu colindul pe la românii din Jula în Ajun de Crăciun, ca după o chemare, în prima zi de Crăciun mult mai mulţi credincioşi, de toate vârstele, au simţit nevoia să participe la slujba de sărbătoare din străvechea Catedrală ortodoxă. Puterea colindelor s-a dovedit din nou: i-a chemat la biserică şi pe cei care doar foarte rar participă la slujbe. Şi tot colindele şi spiritul Crăciunului au fost cele care au dat gândul bun, ca românii din Jula să petreacă momentul trecerii dintr-un an în altul nu pe străzi sau la petreceri, ci în biserică.

În noaptea dintre ani, PS Siluan şi un sobor de preoţi, alături de numeroşi credincioşi au adus mulţumiri lui Dumnezeu în cadrul unei slujbe Te Deum, pentru anul care s-a încheiat, convinşi fiind că rugăciunea îi va împlini spiritual şi în anul care vine. După slujbă, credincioşii şi preoţii au ciocnit un pahar de şampanie urându-şi toate bunele pentru noul an. Acest „revelion ortodox”, care nu a fost organizat înainte, ci s-a născut din simpla dorinţă a creştinilor de a petrece sărbătorile împreună, este o dovadă că românii din Jula mai există, că biserica noastră are nu numai trecut ci şi prezent şi, suntem convinşi că şi viitor. Dacă uşile bisericilor noastre vor rămâne deschise, la revelioanele următoare cu siguranţă tot mai mulţi credincioşi români (şi poate nici nu doar românii) vor începe anul nou cu rugăciuni de mulţumire şi cu gânduri bune. Şi poate ei vor veni nu doar la revelion, ci şi la alte sărbători şi la duminicile de peste an. Să avem încredere în puterea colindelor…

(Editorial apărut în Foaia românească din 8 ianuarie 2010)

An nou, promisiuni noi…

Iată, am revenit. Mi-am propus ca anul acesta să mă ocup mai mult de blogul personal. Sper să reuşesc. :-))

Libertatea presei?!?

La sfârşitul săptămânii trecute am avut ocazia să cunosc mai mulţi dintre cei care au semnat din solidaritate petiţia Foii româneşti contra deciziei Fundaţiei Publice pentru Minorităţi de a înjumătăţi banii de subvenţionare ai singurului săptămânal în limba română din Ungaria. Oameni pe care nu i-am văzut niciodată în viaţă, ne mărturiseau că citesc pe internet Foaia şi au fost foarte indignaţi să afle ce se poate întâmpla într-o ţară membră a Uniunii Europene, cu o revistă a minorităţii române. Majoritatea participanţilor la primul congres al Forumului Internaţional al Jurnaliştilor Români cunosc Foaia românească, o citesc pe internet, şi prin aceasta cunosc şi problemele comunităţii româneşti din Ungaria. Nimeni nu înţelege cu ce se mănâncă „autoguvernările”, ce sunt, de fapt, acestea şi de ce nu sunt mai active asociaţiile românilor de aici. Au auzit şi ei despre etnobusiness, dar nu pot pricepe nici în ruptul capului cum se poate ajunge ca un ne-român să-i reprezinte pe români. În Serbia, Ucraina sau Republica Moldova acest lucru este de domeniul science-fictionului. La această întâlnire am avut straniul sentiment că deja şi presa de limbă română din Moldova este mai liberă şi mai curajoasă, decât cea a românilor din Ungaria. Mulţi cred că, cu cât eşti mai aproape de Bruxelles (şi mai departe de Moscova), este ceva normal ca lucrurile să meargă tot mai bine. Iată că nu este aşa.
Presa românească din jurul graniţelor României a fost încurajată „să-şi ia libertate atât cât vrea ea” chiar de preşedintele ţării, Traian Băsescu, care în România deseori este criticat pentru relaţia sa cu presa. Faţă de reprezentanţii presei româneşti din jurul României el a dat dovadă de o corectitudine deosebită şi un angajament serios. Deschizând lucrările congresului, el a pus un deosebit accent pe libertatea presei româneşti din jurul graniţelor şi pe rolul extrem de important pe care aceasta trebuie să îl aibe în mijlocul comunităţii. „Presa joacă un rol esenţial până când toţi vecinii noştri vor înţelege să sprijine învăţătura în limba română, dreptul de exprimare în limba română, şcoli în limba română… Presa rămâne unul din mijloacele de a menţine spiritul, cultura, limba, vii şi de a le promova, dacă vreţi, de a le ţine în portofoliul de cunoştinţe, de a ţine limba română şi cultura românească în portofoliul de cunoştinţe al etnicilor români din afara frontierelor. Considerăm că acest lucru nu este o obligaţie a presei de limbă română din afara frontierelor, ci este o libertate, libertatea presei de a promova, de a apăra drepturile etnicilor români în ţări în care aceasta nu este una din priorităţile statelor respective.”
Ţin minte când am auzit pentru prima dată un astfel de discurs. S-a întâmplat acum vreo cinci ani, la sediul AŢRU, când Titus Corlăţean, şeful de atunci al Departamentului pentru Românii de Pretutindeni le-a atras atenţia mai marilor de la Autoguvernarea pe Ţară, că pe lângă şcoală şi biserică, al treilea pilon extrem de important în viaţa unei minorităţi este… presa. Mulţi au înghiţit atunci în sec, pentru că nu prea le-a fost pe plac. Le-a amintit de faptul că ei încă nu stăpânesc sută la sută presa, ceea ce în gândirea lor înseamnă că încă nu sunt atotputernici. S-au pus apoi pe treabă, şi-au înfiinţat propria publicaţie pe care o scriu chiar angajaţii AŢRU, că doar ziarist poate să fie oricine, şi au elaborat un plan mişelesc cum să distrugă ceea ce exista deja de o jumătate de secol.
În ce priveşte cei trei piloni importanţi, situaţia de azi din Ungaria este foarte gravă: învăţământul românesc este la pământ şi doar un miracol ar mai putea să-l ridice de acolo şi să-l îmbunătăţească, biserica este expusă unor situaţii umilitoare, de cerşetor, din cauza finanţării foarte proaste, iar presa este forţată să îngenuncheze şi să renunţe la libertatea de exprimare, dacă mai vrea să existe.
Eva Iova (Editorial apărut în nr. 33 al Foii româneşti)

Autoportrete noi

Am fost în Istria…

Minunata Opatija

Protestul "Foii româneşti" continuă…

Pentru că situaţia săptămânalului "Foaia românească" este în continuare incertă, continuăm protestul nostru faţă de decizia autorităţilor maghiare pentru a reduce la jumătate finanţarea singurului săptămânal românesc din Ungaria.
Citiţi aici ultimul număr al Foii româneşti, din 3 iulie 2009.