Părintele Boian sfinţeşte piatra de temelie
a celei de-a doua biserici româneşti din Timoc, Serbia
Românii din Valea Timocului au sfinţit sâmbăta trecută piatra de temelie a unei noi biserici româneşti. Ştirea ar putea fi una banală, de toate zilele, dacă nu ar fi vorba despre o comunitate minoritară de câteva sute de mii de suflete, care trăieşte la sud de Dunăre, în Serbia, şi care nu are dreptul de a se ruga, de a învăţa în limba strămoşilor lor: româneşte. Până acum patru ani, în Timoc nu era nici o biserică ortodoxă română. Atunci, tânărul părinte Boian Alecsandrovici, a ascultat dorinţa consătenilor săi şi a construit, pe un teren proprietate a sa, primul lăcaş de rugăciune, unde liturghia, botezul şi toate tainele sfinte se ţin în limba română. A făcut această biserică cu riscul de a-şi pierde libertatea, deoarece sârbii au vrut s-o demoleze, iar pe Boian să-l bage în puşcărie.
Deşteptarea naţională a românilor din Timoc a început după destrămarea Iugoslaviei. Au început să-şi pună întrebarea, de ce li se spune că ei sunt vlahi şi nu au ţară-mamă, când au aceeaşi limbă cu cei de la nord de Dunăre, care se numesc români. Dulcele lor grai s-a păstrat ca printr-o minune până azi, cu toate că de multe decenii nu au şcoli, biserici sau instituţii. O frumoasă doină îi avertiza, în tot acest timp, ca un blestem, să nu-şi uite niciodată limba: „Ţin minte mic când eram/ Pe bunica ascultam./ Când în poală ea m-a pus/ Şi vorbe dulci mi-a spus./ Mi-a cântat cântec de dor/ Doina timocenilor:/ Măi nepoate, floar’ de crin,/ Cât pe lume vei trăi/ Să te bată crucea mea/ Dacă vei uita cândva/ Limba noastră din bătrâni/ Limba noastră de rumâni.”
Ajungând vineri în orăşelul Negotin, primul om pe care l-am întrebat încotro s-o luăm ca să ajungem la un anumit hotel, ne-a răspuns... în româneşte. Ba mai mult, s-a urcat în maşina noastră, ne-a condus până la hotel, iar în drum ne-a povestit că şi el este român. La fel cum a făcut cu ani în urmă şi acea bătrânică din satul Jeiani din Istria, care arătându-mi drumul, mi-a povestit aproape toată viaţa ei, vorbind aceeaşi limbă cu mine, doar că într-o altă varianta. Nici în Valea Timocului, nici în Croaţia, românii nu învaţă la şcoli să citească şi să scrie în limba română. În Istria nu este nici o biserică în care să se slujească în istroromână. În Timoc este deocamdată una singură. Nu sunt legi şi nici bani, care să le garanteze drepturile elementare pentru a-şi păstra limba, cultura, credinţa.
În acelaşi timp, în Ungaria, pentru minorităţi sunt şi legi, şi bani. Însă nu prea mai este voinţă. Minorităţile, foarte comode şi ele la rândul lor, îşi asumă ideea fixă a ungurilor, cum că poţi să fii bun român, slovac, etc. şi dacă nu vorbeşti în limba strămoşilor tăi, ba mai mult, poţi să ai două sau mai multe identităţi, câte vrei tu. Este la libera ta alegere. Nimic mai fals. Este cea mai bună metodă pentru a asista la sinuciderea unei comunităţi minoritare.
Nici în Ungaria şi nici în altă parte a lumii nu poţi face pe cineva român sau de orice alt neam, dacă el nu vrea. Identitatea ţi-o asumi, nu ţi-o alegi. Te hotărăşti, odată pentru totdeauna, şi apoi te ţii numai de aia. Dacă vrei să fii ceea ce au fost moşii şi strămoşii tăi, nu ai de ales decât să mergi mai departe pe calea lor: să vorbeşti limba lor, să trăieşti după credinţa lor şi să-ţi creşti pruncii în limba şi legea lor. Dacă vrei să fii ungur, să fii ungur, dacă vrei slovac, să fii slovac, dar să-ţi asumi asta. Nu cu gura să fii una şi cu sufletul alta. Iar dacă vrei să fii român, atunci să fii român. Oriunde te-ar arunca soarta.
Iar pentru cei care cred că situaţia minorităţilor din Ungaria este una de invidiat, iată un exemplu care demonstrează contrariul: în timp ce în jurul preotului ortodox român din Timoc stau sute de credincioşi, care cer slujbe în limba română, în nordul Ungariei, o biserică sârbească este plină de păianjeni şi stă să se dărâme. Şi nu este singura, în astfel de situaţie. Viitorul este al celor care cred. Şi este garantat numai pentru cei care nu-şi pierd limba şi credinţa.
Eva Iova
(Editorial, Foaia românească, nr 11, 14 martie 2008)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu