Un an fără Alexandru Hoţopan

Exact în ziua când aştern pe hârtie aceste rânduri se împlineşte un an de la încetarea din viaţă a jurnalistului şi etnografului Alexandru Hoţopan. Moartea celui care a condus săptămânalul Foaia noastră timp de două decenii şi a celui care a adunat cele mai frumoase poveşti ale românilor din Ungaria, a lăsat un gol în comunitatea noastră. Acum, după un an de la mutarea lui la Ceruri, îi evocăm amintirea printr-o scriere de-a sa din 2001, care este o meditaţie despre viaţă şi moarte, despre rostul omului pe acest pământ.

Mă tem eu oare de Marea Trecere? La această întrebare – capitală în simplitatea ei – nu pot răspunde totuşi cu „da” sau „nu”. Toţi ne gândim la clipa aceea în care funcţiile biologice ale organismului vor înceta definitiv şi iremediabil. Din cauze diverse, fiecare cugetă la acest lucru cu o intensitate mai mare sau mai redusă, dar sigur mai ales cu ocazia unui deces concret. Gândul însuşi al transformării în neant umple umanitatea de spaime. Şi cu deosebire atunci când dispare o fiinţă apropiată, un prieten bun, o personalitate demnă de respect, e imposibil să nu meditezi la faptul că toţi suntem supuşi dureroasei dispariţii fără întoarcere. Totuşi sentimentul înspăimântător al morţii se precipită şi creşte proporţional cu înaintarea omului în vârstă. Fiecare îşi închipuie sfârşitul în conformitate cu structura şi firea sa proprii. Unii pronunţă fraze banale prin care îşi dezvăluie frica sau, din contră, „nu mă tem, numai să nu sufăr mult”. Ininteligibilul – tocmai fiindcă îi lipseşte înţelesul – nu poate fi cunoscut. Însă e obligatoriu să-l luăm la cunoştinţă! Şi dacă e obligatoriu, cel mai bine e să nu ne preocupe această problemă. Astfel am încercat să procedez şi eu. Am pornit de la faptul că ştiu, simt cum că niciodată nu voi putea desluşi infinitul spaţiului şi al timpului, aşa că am renunţat să caut explicaţii. Cam aşa m-am apropiat şi de gândul sfârşitului. Ştiu, am luat la cunoştinţă că va veni, de aceea cel mai bine e să nu mă preocupe. Dar pot să fac abstracţie de propriu-mi sfârşit? Nu! Ba mai mult, se cade să mi-l pregătesc. Nu la moartea propriu-zisă mă gândesc eu, ci mai de grabă la ceea ce urmează după ea. Trebuie să mă pregătesc ca după dispariţia mea lucrurile să funcţioneze mai departe aşa cum le-am plănuit. Da, eu din acest punct de vedere mă pregătesc… fără niciun fel de temeri! Iată, nu spun că şi fără strângere de inimă. Raţional sau nu, şi eu am un subconştient!

(Aducem mulţumiri doamnei Emilia Martin, care îngrijeşte documentele, scrierile lăsate de Alexandru Hoţopan, pentru că ne-a pus la dispoziţie acest text pentru a fi publicat în săptămânalul Foaia românească.)